În curând, un nou thriller de Stefan Ahnhem. „Motivul X” apare la Editura Litera cu traducerea din limba engleză semnată de Dana-Ligia Ilin. Aici puteţi citi un fragment în avanpremieră.
În timp ce Fabian Risk veghează asupra fiicei sale, Matilda, împuşcată şi aflată în comă la spitalul din Helsingborg, un băiat refugiat din Siria este ucis în mod brutal, aruncând poliţia oraşului într-o nouă investigaţie complexă a unei crime de natură rasială.
Dar nimic nu este atât de clar pe cât ar părea şi, atunci când sunt comise mai multe crime, Lilja, Klippan şi colegii lor de la poliţia din Helsingborg pornesc într-o vânătoare disperată după mai mulţi ucigaşi. În cele din urmă, Fabian este forţat să revină mai devreme la serviciu, chiar dacă ar prefera să se concentreze asupra familiei, iar şeful poliţiei, Astrid Tuvesson, trebuie să-şi scurteze programul în doisprezece paşi pentru alcoolici ca să supravegheze investigaţiile paralele, în ciuda faptului că abia a început tratamentul.
Între timp, Fabian se luptă cu informaţiile lăsate în urmă de colegul său ucis, Hugo Elvin, şi începe propria anchetă secretă care ar putea să schimbe pentru totdeauna strâns unita echipă de investigaţie.

„Motivul X al lui Ahnhem trebuie citit cu siguranţă. […] Este un roman poliţist excelent, care îşi merită cititorii. Ahnhem are o capacitate extraordinară de a menţine suspansul pe tot parcursul naraţiunii.“ – Borås Tidning, Suedia
„Stefan Ahnhem a scris din nou un roman poliţist de cea mai bună calitate. […] Aştept cu nerăbdare continuarea la Motivul X.“ – Krimifan, Danemarca
„Motivul X este o carte pe care n-o poţi lăsa din mână şi pe care nici un fan al romanelor poliţiste nu ar trebui s-o rateze.“ – BTJ, Suedia
„Fascinant de la prima până la ultima pagină.“ – In Touch, Germania
„Stefan Ahnhem aparţine elitei scriitorilor de thriller scandinavi şi internaţionali.“ – Krimi-Couch, Germania
Fragment
PROLOG
24 august 2007
Inga Dahlberg a încercat să‑şi împingă gândurile spre altceva. Fie şi pentru câteva minute. Spre cerul de august fără nori sau spre muzica din căşti. Spre faptul că nu se simţea deloc obosită, cu toate că era la a treia tură pe poteca albastră. Sau spre Ramlösa Brunnspark, în care vegetaţia era atât de bogată, încât nu puteai vedea mai mult de un metru şi ceva în nici o direcţie.
Dar, ca furnicile care, în mod inevitabil, ajung întotdeauna în bucătărie, gândurile sale se întorceau cu încăpăţânare la planul pe care îl repetase în cea mai mare parte a timpului din ultimele săptămâni. Planul care, în mai puţin de trei ore, avea să fie pus în aplicare şi avea să‑i schimbe întreaga viaţă.
De această dată nu trebuia să îngăduie vreunui lucru să meargă prost. Cel mai mic licăr de nesiguranţă din privire sau tremur al vocii, şi totul se termina. După toţi aceşti ani, îl cunoştea prea bine pe Reidar. Ar fi exploatat imediat orice fisură din faţada ei, ar fi reluat controlul şi ar fi subjugat‑o, până ce ar fi ascultat iar de el, ca un câine bine dresat.
Dar, orice s‑ar fi întâmplat şi indiferent cum ar fi reacţionat el, ştia cum să procedeze ca să‑l facă să ia un stilou şi să semneze. Şi, de îndată ce se întâmpla asta, ea şi‑ar fi înşfăcat geanta deja pregătită şi ar fi pornit spre uşă.
Aproape că nu îndrăznea să creadă că în numai câteva ore vor pleca. Şi vor fi în drum tocmai spre Paris. Cel mai romantic dintre oraşe. În sfârşit, gata cu furişatul şi ascunsul. Cu toate mesajele codificate, cu îngrijorarea că în orice clipă poate fi prinsă asupra faptului. Ca să nu mai vorbim de stresul de a te duce la culcare în fiecare noapte cu bărbatul nepotrivit.
În seara asta se vor putea mişca nestingheriţi în lume. Dacă vor avea chef, vor putea să stea pe o bancă şi să se îmbrăţişeze. Ea va putea să‑şi culce capul în poala lui şi să se uite în acelaşi timp la el şi la stele.
Ea şi amantul său.
A gustat cuvântul. Amantul. Îi plăcea. Suna şi tandru, şi păcătos. Şi ce‑au mai păcătuit! Atât la el acasă, cât şi la ea, sub duş şi în maşină. Ca să nu mai vorbim de o bucată de plajă izolată de lângă râul Rå, unde au făcut lucruri pe care ea nici nu le crezuse posibile.
Şi acum, acel capitol se încheia. Curând, el avea să treacă de la amantul ei la iubitul ei. Aveau să lase în urmă aeroportul Copenhaga, să bea şampanie, să toasteze şi să se bucure că, în cele din urmă, visul lor s‑a împlinit.
Dar n‑a fost uşor. La început, el a şovăit şi n‑a vrut, iar ea s‑a simţit ca un ţânc smiorcăit. De‑abia după ce i‑a dat un ultimatum, ameninţând că va dezvălui legătura lor tuturor părţilor interesate, i‑a venit și lui mintea la cap.
În mod normal, ameninţările şi istericalele nu erau stilul ei, dar nu mai putea să trăiască la infinit o minciună. Şi acum, privind în urmă, era clar că şi el era în aceeaşi situaţie. Dintr‑odată, el a intervenit şi a preluat controlul, plănuind felul în care vor proceda.
Ea a fost cea care a ales Parisul ca destinaţie, dar el a cumpărat biletele, ba chiar a cheltuit nebuneşte pentru clasa întâi, şi când se gândea că în numai câteva ore vor sta acolo, ţinându‑se de mână, bucurându‑se de spaţiul mare în care să‑şi întindă picioarele, trebuia să se ciupească pentru a fi sigură că nu visează.
Dar mai rămânea câte ceva de făcut. De cum ajungea acasă, avea să facă duş şi să deretice. Deja spălase geamurile şi udase florile. Cearşafurile erau proaspăt spălate şi nu trebuia decât să fie călcate, apoi putea să facă patul. Boeuf bourguignon, felul preferat al lui Reidar, fierbea înăbuşit, aşteptând să fie gustat şi condimentat.
De vreme ce era vineri, el avea să bea o halbă după serviciu şi să ajungă acasă aproape de şapte, în hainele lui de lucru împuţite, pe care ea avea să le pună pentru ultima oară în coşul de rufe, în vreme ce el făcea duş. Apoi avea să aştearnă masa şi să‑l aştepte să se aşeze.
Şi cam atunci, dacă totul mergea conform planului, el avea să‑şi dea seama că e ceva diferit şi s‑o întrebe de ce nu stă să mănânce cu el. Mai devreme sau mai târziu avea s‑o tachineze în privinţa regimurilor ei de slăbire ratate, care întotdeauna o făceau să pară mai grasă, când adevărul era că slăbise treisprezece kilograme de când începuse să alerge.
Însă de data asta n‑avea să‑l lase să‑i dea înainte fără să‑l întrerupă. Cu vocea sa cea mai calmă şi stăpânită, avea să‑i spună că îl părăseşte.
Ce‑i drept, ar fi fost mai uşor să‑i lase pe masă un bilet, ca să‑l găsească atunci când se întoarce acasă. Însă, dacă voia ca el să semneze actele, n‑avea încotro, trebuia să‑l privească drept în ochi şi să‑l facă să priceapă că s‑a hotărât şi că nu vor mai cina niciodată împreună.
În funcţie de cum fusese acea zi, exista riscul ca el să sară de pe scaun şi să devină brutal. Nu i‑ar face ei vreun rău. Nu în acel moment. Dar era în stare să azvârle cât colo farfuria şi, poate, chiar să răstoarne masa. Totuşi, un rezultat mai probabil era să lase furia să‑i umfle venele de pe faţă, în vreme ce o întreba, la fel de calm ca o oală sub presiune, unde mama naibii are de gând să plece. Cum poate fi aşa de naivă încât să creadă fie şi pentru o clipă că s‑ar putea descurca fără el.
Apoi avea să înrăutăţească şi mai tare lucrurile, amintindu‑i de acordul prenupţial şi întrebând‑o dacă creieraşul ei amărât a izbutit să uite că şi casa, şi maşina, şi cea mai mare parte a mobilierului îi aparţin de facto lui.
Reidar adora să spună de facto. Era ca şi cum ar fi simţit că îl face pe el mai înalt cu o jumătate de metru şi afirmaţia lui, indiscutabil adevărată şi irevocabilă. În acel moment, în care el va fi cel mai fudul şi plin de adrenalină, ea avea să pună pe masă actele de divorţ.
La început n‑a înţeles de ce căştile, conectate la micul iPod, i‑au fost smulse din urechi. Cu atât mai puţin ce era ceea ce i s‑a înfipt, aproape tăind‑o, în sâni şi în clipa următoare în clavicule şi gât. De‑abia când s‑a înclinat, neajutorată, pe spate a văzut firul de pescuit care licărea în soare.
Cerul era minunat, la fel de albastru şi fără nori cum fusese toată vara. Pe lângă propriul puls, auzea ciripitul miilor de păsărele care se pitulau pe undeva, unde nu le putea vedea. Dar stai aşa, nu asculta muzică? Şi de ce zăcea pe spate în mijlocul potecii?
Şi‑a dus mâna la gâtul care o durea şi s‑a ridicat în capul oaselor. Ceafa îi zvâcnea. Probabil că nu şi‑a pierdut cunoştinţa mai mult de un minut sau două, aşa că încă are destul timp să pregătească totul înainte ca Reidar ajungă acasă.
Tocmai îşi aduna puterile să se ridice în picioare când a auzit cum trosnesc crenguţe în spatele său. S‑a răsucit şi a văzut frunzişul des de lângă potecă legănându‑se.
– Hei? E cineva acolo? a strigat, cu toate că nu încăpea nici o îndoială. Tu ai pus firul acesta de pescuit? Hei!
Acum era furioasă şi n‑avea de gând să lase lucrurile aşa, chiar dacă nu prea avea timp de asta.
Însă, atunci când un bărbat s‑a ivit din zidul de frunze, furia i s‑a topit şi şi‑a dat seama că ar trebui să se ridice imediat şi s‑o ia la goană. Dar nu putea. Era ca şi cum forţa de gravitaţie era mult mai puternică în locul în care stătea ea. La fel şi cu privirea sa, care era atrasă fără putinţă de scăpare spre el, care păşise pe potecă ţinând în mână o lopată.
În ciuda cerului de vară fără nici un nor, purta un impermeabil gri închis şi cizme de cauciuc atât de înalte, încât îi treceau de genunchi, contopindu‑se cu pantalonii. Sub gluga impermeabilului, trasă peste cap, avea o căciulă de schi care îi acoperea întreaga faţă, în afară de ochii care priveau ţintă.
Ea a tras aer în plămâni ca să ţipe, dar n‑a ajuns s‑o facă, pentru că i‑a zărit ceasul de la încheietură când el a ridicat lopata deasupra capului. Era un Omega Speedmaster, exact ca acela care o costase aproape tot salariul pe o lună.
*
Nu vedea decât întuneric. Banda adezivă care îi acoperea gura era aşa de strâns lipită, încât se temea că i se vor sfâşia buzele dacă încearcă să ţipe, în vreme ce restul feţei părea lovit şi umflat. Of, Doamne, probabil a lovit‑o cu lopata.
Încă nu‑i venea să creadă că el era cel care pusese acea capcană din fire, a făcut‑o să leşine cu o lovitură şi acum a despuiat‑o. Dacă n‑ar fi fost ceasul Omega. Ori să se fi înşelat? Poate că vânzătorul a minţit‑o că acea serie anume de Apollo este aşa de rară, ca să umfle preţul. Da, e clar că asta era. Sau trebuia să fie.
Oricum, ce importanţă avea? Oricine o fi fost el, ea zăcea acolo, încovrigată, goală, cu ochii şi gura acoperite cu bandă adezivă, fără să ştie ce urmează. Sau s‑a terminat deja? Şi‑a făcut poftele cu ea şi a lăsat‑o acolo?
Era încă afară, atâta putea să‑şi dea seama. Dar nu era pe poteca de jogging din Brunnspark, iar prin banda care îi acoperea urechile auzea apă curgând.
De fapt, nu era chiar culcată, ci stătea în genunchi, cu labele picioarelor întinse în spate, ca într‑o postură de yoga, cu braţele întinse în faţă. Era o poziţie neplăcută, mai ales din pricina terenului dur, neregulat.
A încercat să înţeleagă ce înseamnă toate astea. De ce a lăsat‑o despuiată, în această poziţie anume.
Aproape că nu simţea durere. La faţă sau la trup. Era ca şi cum o parte din ea ar fi fost amorţită. Ca şi cum trupul nu i‑ar mai fi aparţinut. Probabil că a drogat‑o, nu exista altă explicaţie. Asta însemna că fusese inconştientă mult timp? Poate că ore întregi.
În orice caz, acum trebuia să plece şi să ajungă acasă cât de repede cu putinţă, ca să facă duş şi să pună totul în ordine înainte să se întoarcă Reidar. Spera că nu este prea departe de casă şi, cu un strop de noroc, vătămările feţei ar putea să nu arate prea rău.
Evident, el o să vrea să afle ce s‑a întâmplat. Dar n‑avea importanţă. În ruptul capului n‑avea să lase asta să‑i strice planul. Primul pas era să încerce să‑şi dea jos banda adezivă fără să‑şi agraveze rănile.
Însă, de îndată ce a încercat să ridice braţul, a înjunghiat‑o durerea. O durere aşa de mare, că a ţipat în dosul benzii. Radia din dosul palmei, răspândindu‑se ca un fulger prin degete şi încheietură şi în sus pe braţ. De asemenea, mâna părea să fie înţepenită. Ce i‑a făcut? A încercat să mişte cealaltă mână, dar a fost la fel. A durut‑o atât de tare, că i s‑a întors pe dos stomacul. A încercat să‑şi mişte picioarele, însă durerea din pulpe a fost, poate, şi mai puternică.
Era înţepenită. Cum reuşise el… Nu putea nici măcar să asimileze gândul. Ce fel de monstru era ăsta?
– Măi, să fie. S‑a trezit, a zis dintr‑odată o voce. Era și timpul.
Se întorsese. Sau a fost acolo tot timpul? Şi nu suna ca vocea lui?
– Haide. Ridică‑te. În patru labe.
Ea a înfruntat durerea şi a făcut ce i s‑a spus.
– Minunat. Vezi, poţi s‑o faci dacă vrei.
Suna ca vocea lui, zău că da. Însă nu putea fi el. Poate că era doar banda adezivă de pe urechi, care făcea ca amănuntele să fie greu de desluşit.
Îi simţea mâna înmănuşată bătând‑o uşor pe şold, de parcă ar fi fost un cal la târg. Apoi a început s‑o mângâie pe şale şi între picioare.
– Acum ai grijă să nu te prăbuşeşti iar. Dacă o faci, s‑a zis cu tine, de‑a binelea.
Sursa foto scriitor: pagina de Facebook Stefan Ahnhem
scrie un comentariu