„Pentru că, numai păşind în zona de mijloc, la graniţa policromă dintre adevăr şi neadevăr, devine tolerabil să fiu aici şi să scriu ceva, orice ar fi.
Orice ne învaţă să vorbim cu noi este important: orice ne învaţă să ne cântăm pentru a ne scoate din deznădejde”. – Donna Tartt, „Sticletele”
De multe ori, succesul întinde o capcană nemeritată celui care îl obţine. „Sticletele” (2013) lui Donna Tartt a fost, în ciuda aprecierii sale în zeci de ţări din întreaga lume, supus unor critici care par să nu ocolească niciun mare succes. Diferenţa o face însă calitatea scrierii, iar în cazul Donnei Tartt nu este loc de îndoială. Câştigarea Premiului Pulitzer pentru ficţiune cu ocazia acestei cărţi (al treilea roman scris de Donna Tart după debutul din 1992 cu „Istoria secretă” şi după „Micul prieten” din 2002) este un argument suficient.
„Sticletele” este un bildungsroman, un roman al devenirii, scris sub influenţa de netăgăduit a lui Charles Dickens. Nu este uşor să scrii despre moarte, nu aşa cum a făcut-o Donna Tartt, despre pierdere, iubire şi regăsire de-a lungul unei singure vieţi. Şi, mai ales, despre miracole. Iar magia scriiturii ei, aceeaşi magie fără de care Miss Havisham n-ar fi fost posibilă, învăluie fiecare pagină din „Sticletele”.
Romanul îl are în centrul său pe Theo Decker, un băiat de 13 ani care supravieţuieşte unui atac cu bombă în timp ce se afla în Muzeul Metropolitan de Artă din New York. Îşi pierde mama în urma acestui atentat, iar următoarele pagini sunt dovada vie a excelenţei de care dă dovadă Donna Tartt în reliefarea veridică a unor emoţii cumplite. Gingăşia, naivitatea, groaza şi senzaţia de irealitate sunt toate prezente în mintea unui copil de 13 ani. Ochiul atent al Donnei Tartt nu trădează prin nimic, povestitorul înnăscut îşi duce la bun sfârşit misiunea. Misiune presărată cu pericole, căci a scrie despre o astfel de pierdere poate oricând să frizeze superficialul, să nu atingă profunzimea sau să cadă în extrema melodramatică. Nu există nicio astfel de eroare în scrierile Donnei Tartt:
„Cu siguranţă nu urlam prin toalete, nu izbeam cu pumnul în geamuri şi nici nu făceam diverse alte chestii pe care îmi imaginam că le-ar fi putut face cineva care simţea ceea ce simţeam eu. Dar câteodată, pe neaşteptate, durerea mă inunda în valuri care îmi tăiau răsuflarea; iar când talazul se retrăgea, mă trezeam privind o dezgustătoare epavă, ce radia o lumină atât de lucidă, atât de dureroasă şi de goală, încât abia dacă-mi puteam aminti că lumea fusese cândva şi altfel decât moartă.”
La locul atentatului, pe când Theo Decker abia se dezmeticea, unul dintre vizitatorii grav răniţi îl îndeamnă pe băiat să ia tabloul „Sticletele”, pictat de Carel Fabritius în 1654. Din acel moment şi până la maturitate, tabloul devine piesa centrală din expoziţia propriei vieţi pe care o urmărim clipă de clipă.
Povară şi, în acelaşi timp, unicul element care păstrează vie legătura cu mama lui, ca şi cum ar fi continuat să împartă cu ea un secret, tabloul călătoreşte împreună cu Theo în casa tatălui său din Las Vegas şi, mai târziu, în Amsterdam, printr-o surprinzătoare răsturnare de situaţie. Personajele care-l însoţesc în această călătorie a vieţii sunt cu adevărat desprinse din romanele dickensiene, de la Pippa (care nu poate să nu ne trimită cu gândul la micul erou Pip), fetiţa care supravieţuieşte aceluiaşi atentat, şi până la Boris, un tânăr cel puţin excentric şi care-i va influenţa semnificativ destinul. Hobie, fostul partener de afaceri al bătrânului care-l îndemnase pe Theo să ia tabloul devine, în cele din urmă, partenerul de afaceri al unui Theo ajuns la maturitate. Dar până la acel moment se întind sute de pagini peste care vom trece numai cu aceeaşi vrajă pe care, dacă l-aţi citit pe Dickens, aţi simţit-o:
„Ceea ce conta în primul rând era senzaţia, un fel de curent subteran, bogat şi dulce, atât de copleşitor, încât la ore, în autobuzul şcolii, în timp ce zăceam pe pat încercând să mă gândesc la ceva inofensiv sau plăcut, la o situaţie sau un spaţiu unde pieptul să nu mi se strângă de nelinişte, nu trebuia decât să mă cufund în fluxul acesta cald ca sângele şi să mă las purtat până în locul secret unde totul era perfect. Pereţi de culoarea scorţişoarei, ploaia răpăind pe pervazurile ferestrelor, o tăcere vastă şi o senzaţie de adâncime şi de distanţă, ca vernisul de pe fundalul unui tablou din secolul al nouăsprezecelea. Covoare uzate până la bătătură, evantaie japoneze pictate şi felicitări sofisticate de Sfântul Valentin scăpărând în lumina lumânării, marionete Pierrot, columbe şi inimi înfăşurate în ghirlande de flori. Chipul palid al Pippei în întuneric.”
Romanul cucereşte prin această magie firească şi voită, deloc surprinzătoare pentru cei care, cu riscul de a mă repeta, l-au citit pe Charles Dickens sau sunt familiarizaţi cu literatura victoriană. La polul opus de succesul răsunător al romanului Donnei Tartt (dar nu surprinzător, deoarece şi romanul său de debut a fost primit cu o extrem de mare apreciere în anii ’90), se află romanul „Semnătura tuturor lucrurilor” al binecunoscutei Elizabeth Gilbert. Aici, succesul şi-a luat drept jertfă această carte şi a încoronat un cu totul alt titlu care nu se ridică nici pe departe la înălţimea romanului amintit. „Semnătura tuturor lucrurilor” nu a beneficiat de entuziasmul de care s-a bucurat „Istoria secretă”. Donna Tartt a continuat să îşi consolideze parcursul scriitoricesc în aceeaşi direcţie, în vreme ce Elizabeth Gilbert pare să se fi luptat cu fantoma succesului adus de „Mănâncă, roagă-te, iubeşte”.
Paralela facută (şi pe care am considerat-o necesară) are rolul de a arăta tocmai înspre acele voci care, din înaltul turn de fildeş, scot din ecuaţie tocmai aceşti factori deloc uşor de gestionat. Pe lângă talentul încununat de mai multe premii importante încă din primii ani după debut (WH Smith Literary Award şi Orange Prize for Fiction shortlist sunt doar două exemple), Donna Tartt a rămas fidelă acestei misiuni dificile: de a scrie din ce în ce mai bine, în ciuda succesului avut.
Misterul, magia, miracolul. Fragmentele din zi, secţiunile de lumină, momentele de linişte şi de nelinişte deopotrivă. Fotografia perfectă din cuvinte. Donna Tartt îşi decorează fiecare pagină cu o răbdare de maestru restaurator:
„Şi sper că există aici şi un adevăr mai mare despre suferinţă, sau cel puţin despre felul cum o înţeleg eu – deşi am ajuns să-mi dau seama că singurele adevăruri care contează pentru mine sunt cele pe care nu le înţeleg şi nu le pot înţelege. Ceea ce e misterios, ambiguu, inexplicabil. Ceea ce nu poate fi închis într-o poveste, nu are o poveste. O sclipire de lumină pe un lanţ abia schiţat. Un petic de lumină solară pe un perete galben. Singurătatea care separă fiecare fiinţă de fiecare altă fiinţă. Tristeţea nedespărţită de bucurie.”
Ceea ce ne fascinează ne transformă. Ceea ce iubim ne schimbă. „Sticletele” este, fără îndoială, o carte care nu ne lasă indiferenţi. Pentru unii dintre noi, devine, din fericire, o mare iubire, magică şi preţioasă, ca un tablou rar, salvat din negura timpului.
Donna Tartt, „Sticletele”, Editura Litera, anul publicării: 2018, nr. pagini: 1040, traducere: Justina Bandol
Puteţi cumpăra cartea de la:
Fotografie reprezentativă de Jessica Pamp pe Unsplash
scrie un comentariu