Răzvan Țupa a revenit în 2022 nu doar cu un volum de poezie, după 11 ani de la poetic. cerul din delft și alte corpuri românești, ci chiar cu două. Primul care a apărut a fost cel de la Casa de pariuri literare, poetic. relația grafică, iar spre sfârșitul anului a apărut la Cartier poetic: interfața sonoră. Deși această recenzie ar putea fi despre ambele volume, o să mă opresc doar asupra volumului apărut la Cartier, pentru că e îndeajuns de stufos și dens.
Iar eu propun un mod de citire al acestui volum: nu deschide volumul acolo unde începe, ci răsfoiește cartea până dai de ziua din calendar în care citeşti. Ca să devin ceva mai clară, eu m-am apucat de volum începând cu data de 9 ianuarie, pentru că atunci am început să citesc volumul și dup-aia am refăcut traseul până am ajuns la 9 ianuarie din nou[1]. Având în vedere că e un volum care conține 365 de poeme, care inițial au fost publicate zilnic pe site-ul său, poetic.ro, cred că volumul e gândit să fie început așa cum am făcut-o eu, adică de oriunde, pentru că nu e un volum de poeme tradițional. Are o circularitate built in pentru că, sub pretextul construcției poemelor ca tipuri de sms-uri, ca între paranteze să se desfășoare tot poemul, fără să se închidă paranteza până la următoarea zi, de fapt poemele nu se încheie niciodată, ele mereu se continuă, ca într-un soi de bandă a lui Moebius: știi unde începi, dar nu știi unde vei termina volumul, în fond.
Acest mod neconvențional de a citi volumul lui Țupa, de care cred că era nevoie, îmi amintește de cel puțin încă un experiment, în proză, ce-i drept, pe care nu l-am citit nici până în ziua de azi: Șotron al lui Julio Cortázar. Premisa volumului e oarecum asemănătoare cu cea a volumului lui Răzvan Țupa: poți să citești cartea tradițional, de la început la sfârșit, sau poți să o citești în funcție de cum îți indică autorul cărții. De exemplu, dacă începi cu povestirea numărul 1, la finalul ei îți va fi indicat un alt număr și tu, cititorul, dacă vrei să respecți convenția pe care ți-o propune Cortázar, o să te duci pe urmele propuse de el, ca până la final să fi reușit să citești volumul, care presupune reconstruirea unei relații amoroase între un el și o ea care se tot pierd și se tot regăsesc prin oraș. Evident că autorul argentinian îți spune că poți să te ții de ordinea dată de el sau nu, important e să fii totuși conștient de faptul că cea mai bună experiență de citire a cărții ar fi dacă nu ai încerca s-o citești așa cum știm că se citesc cărțile: de la început spre final, într-un mod foarte secvențial.
De-asta cred că doar așa i se poate face dreptate cărții lui Răzvan Țupa: să o începi de unde îți vine, eventual nici să n-o termini într-un timeline tradițional, de acum mă apuc de volum și peste câteva zile îl termin, ci poate o lectură a unui poem în fiecare zi, astfel încât să-l citești în decurs de un an.
Pentru că ziceam de faptul că poemele din poetic: interfața sonoră se întâmplă mereu între paranteze care nu se închid până ziua următoare, să și exemplific, cum am învățat la școală: „o să fie surprins că are dreptate cu exuberanța din caligrafiile reținute în crăpăturile din asfalt cu aceeași exactitate satisfacția e foarte puțin probabil să fie a ta pentru că și rezolvarea inspiră inspiră-expiră expiră uman trage cartoane SĂ MĂ SPUI) sms descoperit (persoane ca mine sunt cât p-aci să-și pună în ochi picăturile de nas și nu o spun ca o scuză ci în calitate de introducere la grădina cu jargoane în care se dau aceste lupte greco-romane// 1 septembrie”, iar poemul se continuă ziua următoare până la închiderea parantezei, urmând ca alt poem să se deschidă.
Ceea ce cred eu că reușește să facă această convenție de a scrie un poem, pe care poetul a stabilit-o, e să fluidizeze semnificativ modul în care ne raportăm la un poem și ce poate însemna o poezie sau poeticul. Senzația e, mai ales dacă încerci să-l citești cap-coadă, așa cum știm că se citește o carte în general, că s-au adunat mai multe maimuțe, li s-au pus mașini de scris în față și au fost lăsate de capul lor, poate vor ajunge să scrie Hamlet sau orice altă operă importantă a literaturii universale (atât de universală că lipsesc narațiunile queer, cele ale comunității afro-americane și ale oricărei comunități minoritare pe care albii au încercat să le șteargă de pe fața pământului în colonialismul lor bezmetic). Cred că mai degrabă asta ar putea ieși dintr-un astfel de assignment decât un Hamlet.
A nu se înțelege că privesc acest demers ca pe ceva negativ în sine, dar în mod clar, tocmai pentru că se încalcă niște convenții, s-ar putea ca destule lecturi ale volumului să fie ratate și nici pentru a mea nu garantez că nu e ratată și ea, la finalul zilei, dacă o gândesc în termenii de „am terminat sau nu cartea”. Poate uneori e bine să avem și lecturi ratate, că abia de acolo ies lucruri interesante la iveală despre noi ca oameni.
Evident că aș putea și eu să mă lansez pe orbită cu/în Baudrillard, cum face Mirela Roznoveanu pe coperta 4, dar pare o cheie de lectură negativă, în sensul în care se deplânge capacitatea noastră de a mai fi umani, orice ar însemna asta. Personal cred că poezia iese mereu de unde nu te aștepți, dar mai ales din tensiuni. În poetic: interfața sonoră tensiunea o regăsim, de fapt, în scurtul interval care ar putea reprezenta viețile noastre oficiale, cele pe care le afișăm în lume, niciodată parantezele, care evident că sunt mult mai pregnante și spun mult mai multe despre noi decât spațiul aproape infim dintre ele, dar nimeni nu vrea, de cele mai multe ori, să aibă acces la acest spațiu.
Poate că toți suntem parantezele pe care nu le închidem niciodată, la fel ca tab-urile de la browser pe care nu le închidem decât foarte greu (eu am ridicat mâna deja).
fișa din șnițele mnemotehnice de la nivelul șoselei dimineața rulează în pneuri de ceață ca de fiecare dată când mă bazez pe prelatele cauciucate în care se depozitează pauze de sens instalațiile sonore se reduc la o coregrafie transcrisă pentru foșnete repetate din toate formele de relief din antipozii respirației până la refren la asta dai tonul și cenușa STRĂMOAȘELE MOACELOR SERENE) sms derivă (așa degeaba te-ai supărat vorba cântecului cei mai simpatici sunt iepurii asiatici dar asta nu înseamnă că e și adevărat sau poate să fie dar nu s-a întâmplat sau da
23 ianuarie
ghișeu pentru condens pe contrasens cu planșeu de nori care reproduce meduza lucioasă a străzilor marcate de evenimente private relațiile de familie se recunosc prin măsura în care explicațiile și scuzele sunt depășite modelul de mușcătură variază pe măsura presiunii atmosferice din perineu până la empireu pașii infantili persistă mai mereu doar la căderea nopții se mai dizolvă dar atunci nu se pune că sunt doar eu SEU MINERALIZAT SPONTAN) sms declanșat (aoleu poate ajung să îți povestesc în loc să apelez la dicteu ca să nu se simtă careva apropiat călcat pe bombeu sau cine știe să mă trezesc că sunt eu clișeul cu cel care s-a urcat în cireș doar ca să se uite în decolteu cât poți și tu să mai accentuezi concentrarea în degrade
24 ianuarie
[1] More or less, pentru că trebuie să recunosc că la momentul în care scriu recenzia, am ajuns la septembrie, așa că mai am ceva până revin la 9 ianuarie.
Răzvan Țupa, poetic: interfața sonoră: 365 de poeme de dragoste postumane și unul uman, Editura Cartier, anul publicării: 2022, nr. pagini: 165
Puteţi cumpăra cartea de la:
Fotografie reprezentativă: NITISH GOSWAMI / Unsplash
scrie un comentariu