carturesti.ro

Putem sau nu să ne cunoaștem povestea propriei vieți?

Plecând de la această întrebare, Carol Shields surprinde parcursul vieții lui Daisy Goodwill, sub forma unei biografii, dar nu neapărat prin prisma celor mai însemnate momente, ci mai degrabă ne relevă întâmplările mai puțin spectaculoase, cele obișnuite, care compun și bătătoresc drumul oricărei existențe.  

Venită pe lume cu bătaia de aripi a ultimei răsuflări a mamei, Daisy intră în arena larg deschisă a vieții înconjurată de un vid, care o va însoți până la sfârșit.

În jurul ei se țes și se împletesc firele mai multor vieți, care, într-un fel sau altul, îi vor influența destinul. Carol Shields desenează un tablou al părinților lui Daisy, o imagine învechită de timp a vieților lor simple și mărunte. Mai departe, personajele sunt conturate foarte intim, pătrundem în mintea și în sufletul lor, unde dăm de bucuriile, gândurile și dorințele ascunse, de neliniștile și durerile inerente ființei omenești. Tăcerile se refugiază în interioarele lor ca niște mici jurnale în care gândurile scriu mărturii pe pereții sufletului.

Pe măsură ce crește, singurătatea se instalează în Daisy tot mai confortabil și, deși este înconjurată de câteva prietene și cunoștințe, nu se va putea deschide în fața nimănui, nu se va lăsa deslușită de nimeni. Căci, până la urmă, e inevitabil ca fiecare dintre noi să fie neînțeles.

Dragostea va fi pentru ea mai întâi un vehicul spre maturizare, apoi un lucru firesc pe lângă multe altele, iar în final va avea forma unui secret știut doar de ea. Iar între aceste „forme”, ea își va vedea de drum ca într-o capsulă a timpului. Pe parcurs, ca un ecou din trecut, moartea îi va răpi din cei apropiați, accentuând vidul din jurul ei.

Maturizarea lui Daisy ne arată că în ochii persoanelor din jurul nostru avem o altă imagine, independentă de imaginea noastră despre noi înșine, că femeile au o capacitate nesfârșită de a suferi în tăcere. Odată cu ea ne dăm seama că vedem lucrurile așa cum suntem noi, nu cum sunt ele, că singurătatea omului este inevitabilă, așa cum este și curgerea ireversibilă a timpului.

Mereu credem că avem timp să facem anumite lucruri, amânăm, ignorăm, dăm deoparte și interiorizăm. Dar prin toate acestea noi facem o crimă împotriva „generozității” timpului.

„Marea singurătate a vieților noastre se trage din faptul că nu suntem dispuși să ne consumăm, să ne agităm. Ne domolim mereu vremea interioară, permițându-ne confortul amânării și repetării.”

Ajunsă la bătrânețe, Daisy își dă seama că, în viața ei, s-a gândit prea puțin la suflet, la interior, și mai mult la exterior, la familie și la nenumăratele lucruri pe care trebuie să le facă o femeie. Simte că a fost o rătăcitoare, un suflet de orfan cu o dorință nostalgică de a găsi adăpost. Uitându-se în urmă, încearcă să își dea seama dacă doar ieșind din „scenă” poate să înțeleagă ce rol a jucat.

Când ne apropiem de sfârșitul vieții, se pare că ne întoarcem, de fapt, la începutul ei. La imaginea părinților și a copilăriei, la tinerețe și la alegerile ei, la durerile care ne-au otrăvit sufletul. Când ne gândim la povestea  noastră, nu putem să pretindem că o vedem exact așa cum s-a întâmplat. Imaginile dispersate rulează în mintea noastră sub forma negativelor unui film vechi, iar memoria le aranjează după placul ei. Timpul solidifică, dar și estompează, modifică și șterge.

Unde suntem noi și unde începe viața noastră?

Cum ar fi fost destinul lui Daisy dacă mama ei nu ar fi murit la naștere? Sau care ar fi fost parcursul părinților ei dacă ea nu s-ar fi născut? Atunci când ne imaginăm și facem proiecții în trecut cu ceea ce știm după o viață trăită, putem descoperi diferite posibilități care ar fi dus la scrierea altor istorii de viață.

Înăuntrul lui Daisy se adăpostesc mai multe vieți netrăite, în timp ce ea e prinsă într-o singură versiune a vieții ei, cea trăită, ascunsă între straturile singurătății care i s-a infiltrat în suflet. Căci atunci când se uită la imaginile din trecut care îi zboară prin minte, se vede mereu singură. Sunt voci pe care le aude de la distanță, umbre care se suprapun, dar totuși e singură. Ca și cum tot ce a fost în jurul ei s-a șters și s-a pierdut, s-a risipit în mii de particule. Iar asta nu poate să îndure, nici măcar acum, la optzeci de ani. O face să vadă ceva ce a știut întotdeauna, dar nu a articulat niciodată: momentul morții se petrece când suntem încă în viață.

„Nu mi-a fost niciodată ușor să înțeleg ștergerea timpului, să accept, cum par să facă alții, umflarea și apoi strâmtarea anotimpurilor sau să admit conștient faptul că s-a încheiat un an și începe altul. E ceva în toată povestea asta care vorbește despre cât suntem de neajutorați în esență și despre cum însăși substanța vieții noastre e intrinsec legată de pierdere și opacitate.”

Shields își sculptează personajele ca pe niște pietre ale căror trăsături sunt dezvăluite pe măsură ce timpul și evenimentele le șlefuiesc și scot la iveală ființa interioară, forța și fragilitatea fiecăruia în fața existenței zbuciumate și trecătoare.

Cu o scriitură densă, pe alocuri atemporală (povestea începe în 1905), romanul are inserate în el câteva fotografii alb-negru, prin care cunoaștem o parte din familia și prietenii lui Daisy. Iar prin intermediul unei metode mai puțin întâlnite astăzi, un schimb de scrisori între Daisy și persoanele din jurul ei, aflăm despre o parte a vieții ei. Prima parte a cărții m-a absorbit complet, cu o scriere intensă, pe care eu am găsit-o chiar magică, însă acest lucru mi s-a părut că s-a risipit în cea de-a doua parte, aceasta fiind doar trăirea mea, mereu în căutare de ceva tot mai intens.

Pendulând în timp, între persoana I și persoana a III-a, povestea lui Daisy lasă în urmă întrebări cu care toți ne confruntăm la un moment dat.

Ce face o viață să fie remarcată? Trebuie să facem lucruri spectaculoase pentru ca viața noastră să fie însemnată? Este oare posibil să ne punem amprenta asupra lumii sau această speranță este doar o amăgire? Este important să ne găsim trăinicia în interiorul micilor plăceri? Odată cu noi vor dispărea și toate locurile în care am trăit, tot ceea ce am simțit și am făcut, toți cei pe care i-am avut lângă noi?

Dacă vom fi norocoși, răspunsul la aceste întrebări ni se va releva cât timp încă va mai conta…

Jurnal în piatră (câștigător al Premiului Pulitzer în 1995) este povestea de viață a unei femei obișnuite în situațiile cotidiene, un pelerin în căutare de ea însăși, fără să înțeleagă care a fost scopul vieții ei sau dacă a fost vreunul. Margaret Atwood, prietenă cu autoarea, spunea despre Carol Shields că există un fir întunecat în tot ceea ce scrie.

Dar până și viața cea mai șubredă și neînsemnată poate avea o licărire și o alinare, depinde numai de noi cum o privim. Îmi vine în minte ceea ce spunea Anais Nin: „Nu există un înțeles universal la care să ajungem cu toții, nu există decât înțelesul pe care îl dăm noi vieții noastre, un înțeles propriu, un scenariu propriu, o carte a vieții fiecăruia.”

Carol Shields, „Jurnal în piatră”, Editura Humanitas, anul publicării: 2008, nr. de pagini: 312, traducere din limba engleză de Ariadna Grădinaru

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here