cronici recomandări

„Sunt suficient de bună?” – despre „Povestea mea” de Michelle Obama

Cât de mult să-ţi placă o carte scrisă de soţia unui fost preşedinte de ţară? Fie el şi al Americii? Ce să aibă cartea aceasta atât de interesant, încât să te facă să o citeşti cap-coadă? Să uiţi de faptul că, până la urmă, e şi ceva politică pe acolo?

Poate sunt întrebări pe care şi le-a pus şi Michelle Obama, în faţa vreunei echipe de consilieri ori a vreunei oglinzi, înainte de a construi manuscrisul. Şi poate chiar a fost sfătuită cum să aşeze lucrurile, cum să le facă să dea bine pentru statutul său, ori poate cartea a fost scrisă de vreun ghost-writer – nu ar fi de mirare.

Indiferent de variantă, rămâne senzaţia de la finalul cărţii, aceea că persoana din spatele scrisului e una sinceră, atentă la mesajul ei şi la rostul scrisului. Intimitatea scriiturii, emoţia pe care o trezeşte în cititor şi empatia pe care o degajă sunt extrem de ataşante şi, fie că ai fost, fie că nu ai fost un fan al lui Michelle Obama, acum ai toate şansele să o placi niţel mai mult.

Acum, nu cred că Michelle Obama şi-a scris povestea doar pentru a fi plăcută mai mult. Da, şi pentru asta, însă scopul ei trebuie să fi fost altul. Un scop ramificat: să arate zbaterea afro-americanilor pentru afirmare, să ilustreze respectul pe care-l poartă originii şi familiei sale, să-şi exprime recunoştinţa faţă de cei care i-au modelat cariera profesională ori care i-au cizelat anumite principii de viaţă, să demonstreze naturalul din orice relaţie de cuplu (chiar şi când parte din acel cuplu e un preşedinte de superputere mondială) şi să arate că îi pasă de viitorul ţării sale.

Cam acestea ar fi, pe scurt, motivele pentru care cred că şi-a dorit o carte. Care îşi merită titlul de „poveste”, pentru că are în spate parcursul unei fete nu chiar sărace, dar modeste, dintr-o familie de muncitori, care a învăţat şi a muncit pentru a se ridica, dintr-un cartier popular al oraşului Chicago, şi a ajunge cineva. Michelle Obama a trăit permanent cu o îndoială asupra capacităţii sale – una indusă de mentalitatea societăţii şi a vremurilor în care a crescut – drept pentru care s-a tot întrebat, în şcoală, mai târziu în facultate (Princeton) şi chiar în primii ani de serviciu – cât a apucat să aibă un serviciu – dacă este într-adevăr suficient de bună pentru a se descurca.

Ea se arată marcată de felul în care i-a văzut priviţi pe afro-americani în copilăria ei – „Culoarea pielii ne făcea vulnerabili şi era ceva de care trebuia întotdeauna să ţinem seama” – însă acesta a fost un lucru care nu a inhibat-o, ci mai degrabă a ambiţionat-o. A vrut mereu să demonstreze că poate şi că trebuie să fie acceptată pentru ce ştie să facă.

Când scrie despre copilăria şi adolescenţa ei, înţelegi că mentalitatea ei a fost şlefuită şi de o mătuşă prea dură şi sensibilă, şi de un unchi pasionat de jazz, dar mai ales de mama ei, un părinte incredibil de bun şi de priceput în a-şi încuraja copiii să fie responsabili pentru propriile decizii.

Apoi ajungi să suferi pentru suferinţa ei atunci când îi moare o prietenă la numai 26 de ani, după care tatăl, care a fugit de spital multă vreme, tocmai pentru a mai putea merge la muncă, în ideea că venitul avea să le asigure lui Michelle şi fratelui ei, Craig, o educaţie mai bună.

Ceva mai încolo, Michelle, deja la primul loc de muncă, se îndrăgosteşte de un stagiar. Relaţia lor devine serioasă, se căsătoresc, şi mult mai târziu, soţul ei, Barack, candidează succesiv la diverse funcţii politice, până la cea de preşedinte al SUA. Chiar că e o poveste, un fel de vis devenit realitate, dar un vis la care Michelle nici nu ar fi îndrăznit în copilărie.

Ea se descrie ca o femeie care şi-ar fi dorit un soţ cu un serviciu relativ activ, ceva într-un ONG ori pe-acolo, un tip care să lupte pentru anumite idei şi principii, însă unul care să ajungă seara acasă, pentru a fi prezent şi în viaţa de familie. De aceea s-a tot opus, iniţial, la implicarea lui Barack în campanii, însă în carte explică felul în care s-a lăsat convinsă de capacitatea soţului ei de a schimba ţara. Poate pare o chestie prea măreaţă, însă Michelle Obama chiar asta gândea: că Barack e capabil să facă din America un loc mai bun. Îi văzuse preocuparea, îi anticipase capacitatea de a gestiona simultan multe lucruri, şi avea încredere în el.

Când a fost nevoie, a făcut un pas înapoi:

„Decizia noastră de a-l lăsa pe Barack să-şi continue cariera aşa cum dorea – de a-i da libertatea să-şi modeleze şi să-şi urmeze visurile – m-a determinat să-mi temperez eforturile în plan profesional. Aproape deliberat, am devenit oarecum imună la ambiţie, făcând un pas înapoi în situaţii în care, în mod normal, aş fi mers înainte.”

După care, ea şi-a concentrat eforturile către familie, cele două fete, şi către diverse programe legate de hrănirea sănătoasă a copiilor (a dezvoltat o grădină de legume în curtea Casei Albe) ori de soţiile veteranilor, asta ca să amintesc numai două direcţii pe care s-a gândit că ar fi bine să se concentreze.

În orice caz, pentru ea, a sta la Casa Albă, în cele două mandate ale soţului, a fost ca o provocare căreia i-a răspuns cu nonconformism (povesteşte cu amuzament cât de atacată a fost după ce a făcut anumite gafe de protocol) şi cu încercarea de a aduce cât mai multă naturaleţe unei funcţii privite din start ca una extrem de rigidă.

„Oamenii mă întreabă mereu cum este să trăieşti la Casa Albă. Uneori le răspund că seamănă cu ceea ce îmi imaginam eu că ar fi să locuieşti într-un hotel de lux, doar că hotelul de lux nu are oaspeţi – e un loc doar pentru tine şi familia ta.”

Michelle Obama a reuşit în acest volum nu foarte scurt (ediţia Litera are mai mult de 600 de pagini) să adopte un limbaj simplu, relaxat, de multe ori glumeţ, care nu se poate să nu îi încânte şi pe cei nefamiliarizaţi cu spaţiul politic. Când mă gândeam că n-a scris de rău despre nimeni, a intrat în campaniile electorale… Iar aici, este înţepat inclusiv actualul preşedinte al SUA, Donald Trump, pe care, ca-n Obor, zice că nu-l poate suferi. Michelle e pe bune, cum ar veni.

Revenind, nu ştiu dacă aşa e ea – pentru că nu am studiat-o şi nu am urmărit-o cât a fost în funcţie – însă aici, în „Povestea mea”, i-a ieşit o imagine de femeie puternică, sinceră, care a vrut întotdeauna mai mult de la ea. Cartea ei, deşi poate fi înţeleasă ca un exerciţiu de promovare mai ales de către inamicii politici ai soţului, e şi un act de curaj, pentru că nu are cum să fie simplu să ieşi public cu nişte mărturii din vârful politicii americane şi să nu fii în niciun fel atacată. Îmi imaginez că „Povestea mea” a avut multe corecturi până să vadă tipografia şi că zâmbetul de pe copertă a fost lucrat. Însă titlul, figura şi numele persoanei care semnează textul fac un corp comun care reiese întocmai din miile de rânduri pe care le parcurgi încântat că se poate scrie şi aşa, de la un asemenea nivel.

Michelle Obama, „Povestea mea”, Editura Litera, 2018, traducere din limba engleză de Corina Hădăreanu, 624 de pagini

Cartea este disponibilă pe site-ul editurii şi pe elefant.ro.

despre autor

Constantin Piştea

Editor-coordonator citestema.ro.

scrie un comentariu