librariadelfin.ro

Recent nominalizată la Premiile Sofia Nădejde pentru literatură scrisă de femei, cartea Delacroix este tabu: Amendamentele lirice (frACTalia, 2019), scrisă de Medeea Iancu, pune întrebări fundamentale despre statu-quoul actual al literaturii și societății românești, într-un periplu printre abuzurile, misoginismul și mereu proaspetele amprente ale agresiunii în spațiul public asupra femeilor și diferitelor tipuri de artă pe care le propun.

Într-un cadru de amploare și detabuizant, Medeea Iancu așază în cuvinte cu efect coroziv lupta pentru un teritoriu care ar fi trebuit să rămână inviolabil – libertatea. Volumul său rescrie un strigăt pentru dreptate început în Delacroix este tabu: suita romînească (Cartea Românească, 2016) și o încarnare a vocilor neauziților, minorităților, victimelor, într-un mecanism care să transforme fragilitatea și cicatricile în arme întoarse împotriva culturii violului:

„Toată/Poezia e despre femei, dar niciuna nu a/Vorbit/Încă”.

Rebecca Solnit spune la un moment dat în Mama tuturor întrebărilor (Black Button Books, 2020) că: „Atunci când cuvintele evadează din nerostit, ceea ce a fost tolerat de o societate devine intolerabil.” Efectul unui text atât de intens și vital cum sunt Amendamentele nu poate fi decât o destabilizare a realității, pe care o putem reasambla dacă poveștile celorlalți își găsesc în noi ecoul ca într-un teritoriu încă nemapat, deschis ca o rană, mereu pregătit să asculte.

„Poezia mea și corpul meu și sexul meu și sângele meu sunt împotriva violenței”, iar revirimentul pe care îl propune poeta este eminamente feminist și intersecțional. Asta înseamnă nu doar că sunt înfățișate traumele prin care au trecut generații întregi de femei, ci și istoriile minore transpuse prin intermediul propriei corporalități (corpul este politic), într-un exercițiu de conștientizare a problemelor pe care le întâmpină persoanele queer, comunitatea rromă, familiile monoparentale, victimele violenței.

Pentru a putea fi tradus firescul acestei intersecții pe care o facilitează volumul, adică posibilitatea de a intra în legătură cu celălalt prin propriul corp, Medeea Iancu apelează la etica feministă. Existența în corp mediază legătura dintre autoare și subiectul scrierii ei, și anunță prilejul întâlnirii (encounter eventing – Griselda Pollock) dintre lumile pe care le unește prin recunoașterea alterității împărtășite.

De altfel, într-un interviu pentru revista Cutra, poeta dă glas acestei realități expuse ca performance literar: „Un nou limbaj ar presupune plasarea persoanei ca subiect, nu ca obiect, ca libertate, nu ca dependență; un nou limbaj ar presupune solidaritate, nu polarizare, respectarea diferenței fiecăruia/fiecăreia ca expansiune, unicitate, nu ca anomalie.”

Mișcările magmatice pe care le stârnește prin manifest sunt absolut necesare, apărând ca niște glitchuri în normă, deoarece denotă: „Nevoia mea este de claritate & adevăr./Nevoia mea este de integritate, incluziune & libertate”, nicidecum nevoia estetică per se sau gloria canonului deja înstăpânite.

Realitatea revendicării personale se manifestă prin dezarticularea limbajului și a sistemelor de reprezentare convențională (ex: programa școlară, istoria literaturii române), pe fundalul unei expuneri care irizează durerea femeilor. Repetițiile în ritmuri caps lock semnalează tarele unor sisteme bazate pe erotomanie și îmbibate de violență: „ARS POETICA ESTE CONSTRUITĂ PE SUFERINȚA FEMEILOR, ESTE CONSTRUITĂ DIN VIOLENȚA ROMANTIZATĂ. UN ALT EXEMPLU DE ARS POETICA ESTE CRIMA.” Există spații negre sau lăsate necompletate pentru fiecare potențială victimă a „patriarhatului cu trei capete”, așa cum numește Alina Purcaru trinomul stat-biserică-familia tradițională. Există deopotrivă descompuneri ale realității garantate de fiecare adevăr rostit în această instalație imersivă, pulsații și furii care să anihileze literatura ca ură, iar speranța și solidaritatea răzbat din învelișul abraziv al poemelor ca monoliți de lumină.

Pentru cine nu a citit niciodată un text feminist, acesta este un început benefic. Pentru cine a girat tăcerea femeilor, aceasta este o revoluție.

CURAJUL

Este limbajul meu

Nativ.                Eu

Nu este obiectul ci

                      Subiectul.

Acum scriu din interiorul lucrurilor pe care le-ați vrut ascunse.

Tot ce a fost reprimat are voce de femeie.

Tot ce a fost cenzurat are voce de femeie.

Cât de expusă trebuie să fie femeia ca să se facă

Auzită?

Devin nouă precum luna.

Nu sînt fata ucisă în

Poveste; nici tu nu ești.

Sînt o poetă a

Dragostei, pot

Scrie: Vreau să cunosc ziua în care nicio femeie nu va fi

Nevoită să scrie poeme despre

Viol.

Medeea Iancu, „Delacroix este tabu: Amendamentele lirice”, Editura fRACTalia, anul publicării: 2019, nr. pagini: 296


Cumpăraţi cartea de la:


Fotografie reprezentativă de Markus Spiske pe Unsplash (crop)

libris.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here