„În primăvara anului 2022, Roman Bikovski, un soldat de 27 de ani din armata rusă, şi-a sunat soţia, Olga Bikovskaia, de pe front. Convorbirea interceptată dezvăluie că aceasta i-a dat soţului ei permisiunea să violeze ucrainence, cu condiţia să folosească prezervativul.”
Sofi Oksanen, scriitoare finlandeză, cu tată finlandez şi mamă estonă, este recunoscută drept una dintre vocile cele mai accentuate şi directe împotriva politicii ruseşti, şi nu doar împotriva politicii ruseşti de astăzi – evidentă prin prisma războiului din Ucraina – ci şi a manierei colonialiste în care acest stat autocrat a acţionat dintotdeauna.
Sora bunicii lui Sofi Oksanen, interogată în timpul celei de-a doua ocupaţii sovietice a Estoniei, a încetat să mai vorbească. Tot ce a mai spus vreodată, după interogatoriu, a fost „Da, opreşte-te”, iar asta, chiar dacă nu ai mai citit nicio carte scrisă de Sofi Oksanen – romane cu puternică amprentă personală, în care îşi expune pe îndelete felul în care priveşte trecutul Estoniei şi al Finlandei în raport cu Rusia comunistă – aşadar măcar acest lucru ar putea fi suficient să te convingă de nivelul în care a fost ea afectată de modul rusesc de a acţiona în lume.
Aici avem de-a face cu un fel de eseu extins, foarte bine structurat şi atent gândit să puncteze modul în care atacul Rusiei în Ucraina este calculat din timp şi consecinţa unui întreg mecanism. Invazia nu este acţiunea instinctuală a unui dezaxat, ci consecinţa unor procese îndelungate.
„Ceea ce au în comun genocidul, crimele de război şi crimele împotriva umanităţii este faptul că statul care le comite a pregătit terenul înainte de a trece la fapte. Genocidul şi crimele de război încep cu cuvinte care creează realitatea. Limbajul populist şi polarizant este materialul de construcţie esenţial pentru acest proiect. Deşi discursul urii nu duce întotdeauna la genocid, genocidul este întotdeauna precedat de un discurs al urii din ce în ce mai intens, care este de obicei şi misogin.”
De altfel, Sofi Oksanen atrăsese atenţia asupra a ceea ce ar putea să facă Rusia, cu mulţi ani înainte de invazie. Doar că prea puţini au ascultat-o şi înţeles-o. Acum, în această carte, ea este şi mai concretă în afirmaţiile sale şi, prin exemple puternice, aduce la suprafaţă mentalitatea primitivă a invadatorilor.
Militari ruşi care trimit către familiile lor din Rusia maşini de spălat ridicate din casele devastate ale ucrainenilor.
Militari ruşi care le trimit soţiilor lenjeria intimă a femeilor din Ucraina.
Militari ruşi care violează ucrainence cu acceptul soţiilor lor.
Militari ruşi care folosesc agresiunea sexuală extremă pentru ca ucrainencele să nu mai poată avea copii. În acelaşi scop, îi castrează pe militarii ucraineni.
În acelaşi timp, scrie Sofi Oksanen:
„Constituţia rusă şi Codul penal incriminează victimele crimelor comise de armata rusă dacă nu păstrează tăcerea cu privire la ceea ce au trăit. Cei care numesc război acţiunea militară a Rusiei în Ucraina riscă până la 15 ani de închisoare.”
Şi mai aminteşte scriitoarea finlandeză despre cât de greu era cu decenii în urmă, în anii de ocupaţie sovietică a Estoniei, să faci trecute peste graniţă fotografiile de familie. Orice formă de exprimare a unui trecut nesovietic şi orice sensibilitate care nu glorifica patria mamă de la răsărit erau neavenite şi tratate ca trădare. La fel, recent, feminismul, considerat drept terorism, deşi, aminteşte Sofi Oksanen, în Marele Război pentru Apărarea Patriei, peste 800.000 de femei au făcut parte din Armata Roşie. Astăzi, femeile sunt sărite din structurile de putere şi reorientate către ceea ce a fost cândva gândit ca modul lor cel mai potrivit de susţinere a statului: îngrijirea copiilor şi a casei. Oksanen aminteşte şi despre legile ruseşti care s-au tot modificat de-a lungul timpului şi care, deşi în trecut protejau familia şi incriminau violenţa domestică, astăzi sunt mai degrabă pistonul care ajută bărbatul violent în raport cu soţia docilă.
Discursul lui Sofi Oksanen merge în multe direcţii şi e uimitor, la cât de multă violenţă implică, cât de echilibrat se menţine până la final, pentru a reuşi să arate cât de mult se află astăzi Rusia în afara umanităţii. Din păcate, citind cartea aceasta, realizezi că o ţară care s-a comportat istoric ca un parazit este imposibil de adus pe linia normalităţii. Cel puţin, văzând cum acţionează nu neapărat reprezentanţii ei – îi vizez aici pe militari – cât mai ales cetăţenii ei obişnuiţi (cum să îi spui ca mamă fiului tău soldat că e în regulă să violeze ucrainence?), pare greu de crezut că Rusia se poate vindeca înaintea sfârşitul lumii.
„De două ori în acelaşi râu” ne arată că la mijloc nu e nicio eroare. Ei aşa au fost, aşa sunt şi aşa vor fi, şi chiar dacă e o concluzie tristă, pare că nu e nimic de făcut împotriva lor. Poate doar o chestiune ce se desprinde ca o pâlpâire de optimism: încurajarea spre comunicare ar putea să ajute. „Tăcerea şi ruşinea nu înseamnă dreptate”, crede Sofi Oksanen. Bine ar fi ca toate femeile violate să mărturisească şi toată lumea care a avut de suferit să vorbească. Pentru dreptate, e nevoie de acţiune şi, din fericire, lumea în care trăim are mult mai multe mijloace de propagare a informaţiei decât acum un secol. Orice act violent poate fi înregistrat şi trimis la secundă în celălalt colţ al lumii, comunitatea internaţională poate protesta şi doar prin acţiuni comune există ceva şansă ca vinovaţii să fie traşi la răspundere. Apoi, poate peste decenii, ţara aceea cu gândire colonialistă se poate schimba. Dacă între timp nu vine sfârşitul lumii.
Sofi Oksanen, „De două ori în acelaşi râu. Războiul lui Putin împotriva femeilor”, Editura Polirom, anul publicării: 2024, nr. pagini: 256, traducere din limba finlandeză: Andreea Niţă
Cartea poate fi cumpărată de la:
Dacă vrei să susţii site-ul, click sau scan (mulţumiri!):
Fotografie reprezentativă: Krists Luhaers / Unsplash
scrie un comentariu