Toate aceste capete mă dor ca niște plăgi…
Mă dor ca niște morți…
Ah!… și ochii… ochii mă dor și mai tare: căci sînt dubli!… – Delmira Agustini
Mario Benedetti (14 septembrie 1920 – 17 mai 2009) a fost un poet, jurnalist, eseist și romancier din Uruguay. Antologia de față este primul demers editorial de traducere în românește a poeziei unuia dintre cei mai apreciați poeți ai Americii Latine din secolul al XX-lea.
Revoluție și inocență înglobează o poezie multiarticulată, plurilingvă, absorbită de variațiuni și culminând cu marile teme ale poeziei lui Benedetti: dragostea, memoria și exilul. Prin funcțiile sale de reprezentare și comunicare, poezia devine o confesiune a cărei punct sensibil e tocmai realitatea sinuoasă, în care speranța, singurătatea, credința și memoria devin fațete ale aceluiași plan: „știu deja că e doar o biată deformare/ însă adevărul e că în acel trainic minut/ te simți singur pe lume”; „tu ai spus-o/ iubirea noastră/ a fost de la bun început un copil mort”; „Din când în când/ bucuria îmi aruncă cu pietricele în fereastră/ vrea să mă anunțe că e acolo și mă așteaptă”.
Poemele sunt niște amintiri la sol, vorbindu-ne despre o realitate (afectivă) de la firul ierbii pusă sub semnul detaliului simplu, compact, dar grăitor: „tactica mea este/ să te privesc/ să învăț cum ești și/ să te iubesc așa cum ești”, „strategia mea este/ ca într-o zi oarecare/ nu știu cum nici/ sub ce pretext să ai/ în sfârșit/ nevoie de mine.” De remarcat este versul prescriptiv & prospectiv din poezia benedettiană, care capătă un soi de religiozitate personală: „Nu renunța pentru că viața înseamnă/ să mergi mai departe/ să-ți urmărești visele/ să descătușezi timpul/ să înfrunți dărâmâturile să dezvălui cerul”. Și nu puține sunt versurile de acest fel. Credința și optimismul sunt necesare pentru păstrarea sensibilității exilatului. Un spirit care militează pentru umanizare/păstrarea ei, tot așa cum făcea și Whitman „cântând” pentru America, cântecul luptei pentru progres, pentru o lume nouă întemeiată pe principiile libertății, dreptății și ale democrației. Dar revoluția lui Benedetti este poziționată în primul rând către o libertate afectivă, care să nu fie denaturată de fisurile exterioare: „să aperi bucuria ca pe o tranșee/ să o aperi de scandal și de rutină/ de mizerie și de mizerabili/ de absențele trecătoare/ sau definitive”: „fără nici un sprijin/ fără pretexte/ fără îmbrățișări/ fără ranchiuni/ fără lucrurile care unesc sau separă/ și în acest singur mod de a fi singur/ nu simți mila nici față de propria ta persoană”.
Poemele care au ca notă distinctivă societatea și „orânduirea” ei au și un caracter militant, de mare intensitate, cum este și poemul „Cei dispăruți” ori „Trezește-te iubire”: „trezește-te iubire și ține seamă/ doar în lumea a treia/ mor zilnic patruzeci de mii de copii/ pe cerul liniștit și senin/ plutesc bombardierele și vulturii/ patru milioane suferă de sida/ lăcomia rade jungla amazoniană”. Victimele „războiului murdar” din Argentina, ale opresiunii dictatoriale, așteptarea salariului mizer, figura tatălui care moare în camera 101 (în timp ce Nixon se duce nevătămat la un control de rutină), bărbatul care-și privește din închisoare fiul – sunt doar câteva ipostaze ale fisurilor locale. Aici intervine dorul de patrie, reproșul eului alungat: „Îmi dai trupul tău patrie iar eu îți dau râul meu/ tu – sângele buzelor tale / eu – mâinile de olar”; „țară zdruncinată/ pumn și scrisoare/ temniță și preerii”.
Memoria joacă un rol semnificativ în poezia lui Benedetti – seva din care își ea resursele, cum apare transpusă și în poemul „Pe când eram copii” sau în „Noțiunea de patrie” (probabil, cel mai puternic poem al antologiei). Și din toate cele care mâhnesc se naște și un Tatăl nostru latino-american pus sub dublul semn (divin & dictatorial): „Tatăl nostru care ești în exil/ aproape niciodată nu-ți amintești de ai mei/ în orice caz oriunde ai fi/ sfințească-se numele tău/ și nu aceia care îți sfințesc numele/ închizând un ochi pentru a nu vedea unghiile pline de mizerie”.
Poezia lui Mario Benedetti este o plimbare în „această” țară care nu visează niciodată, într-un oraș fără pleoape, într-o singurătate atât de organizată (după culori, dimensiuni, promisiuni), unde iubirea de tantal nu e permisă pentru că Dumnezeu e gelos. Ea se comunică pe sine, salvându-se totodată de la demistificarea glacială a exteriorului.
Mario Benedetti, Revoluție și inocență, traducere de Claudiu Komartin și Ligia Keșișian, Casa de Editură Max Blecher, anul publicării: 2020, nr. pagini: 110
Puteţi cumpăra cartea de la:
scrie un comentariu