elefant.ro

Editura Humanitas a publicat o nouă biografie scrisă de Tatiana Niculescu. Pe un ton echilibrat, având la bază numeroase surse documentare, scriitoarea a spus povestea vieţii unei personalităţi controversate şi contradictorii: Nae Ionescu. Am citit-o cu mare curiozitate, de unde şi micile mele nelămuriri.

Stimată doamnă Tatiana Niculescu, am citit cartea dvs. ca unul care nici nu a fost un pasionat de filosofie şi care nici nu ştia multe despre Nae Ionescu. Astfel, am privit biografia ca pe un prilej de a-l cunoaşte mai bine pe cel despre care aţi scris. Prin urmare, întrebările mele sunt ale unui pasionat de cărţi, stârnit de această biografie şi împins să-şi satisfacă unele curiozităţi. Legate, fireşte, de Nae Ionescu.

Merg în timp, la perioada în care Nae Ionescu a început să scrie în Noua revistă română. Cred că este vorba de anul 1916, iar Nae se află în Germania, pentru a-şi definitiva teza de doctorat. Însă articolele sale sunt semnate sub pseudonimul Mihai Tonca. Îmi puteţi spune de ce prefera pseudonimul şi cum l-a ales pe acesta? Se cunoaşte motivul acestei alegeri?

– În tinerețe, Nae Ionescu era complexat de numele lui: i se părea că e un nume mult prea comun (ce poate fi mai banal decât Ionescu/Popescu/Niculescu…?) raportat la marile lui aspirații. A depășit acest complex abia când și l-a asumat autoironic îndemânându-i pe studenți să-i spună pur și simplu „Nae”. În anii debutului gazetăresc, semnează deci articole cu diverse pseudonime, printre care și Mihai Tronca. Aș bănui, în acest nume, o sugestie onomatopeică de asemenea autoironică. Fie își alegea pseudonime care trimiteau la bunicul lui patern, Stroe Ivașcu, fie își compunea identități tranzitorii cu sonoritate aluzivă.

Editura Humanitas; colecţia Memorii/Jurnale; anul publicării: 2020; nr. pagini: 256

Puteţi cumpăra cartea de la:


Când am citit că a ajuns într-un lagăr pentru prizonieri de război – o postură, până la urmă nu tocmai defavorabilă, dacă e să ne gândim măcar la faptul că acolo l-a cunoscut pe călugărul belgian Père Jérôme – am simţit nevoia să fac un soi de listă cu momentele sale de cumpănă. Într-un fel, o am acum în minte, însă aş vrea să aflu de la dumneavoastră care moment ori care perioadă credeţi că i s-a părut greu de suportat? Pentru că, deşi a ajuns sus, până la nivelul conducerii statului, viaţa sa a avut câteva cumpene.

– În două rânduri, în împrejurări pe care le povestesc în carte, va face pușcărie. Nu timp îndelungat, dar suficient cât să-i fie puse la încercare sănătatea și cerbicia. Dar nu cred că lagărul din Germania sau, mai târziu, trecerea prin închisoare au fost momentele cele mai grele de cumpănă morală din viața lui, ci, mai curând, pierderea statutului său de eminență cenușie a Regelui Carol II, mai apoi, suspendarea ziarului Cuvântul și, în fine, îndepărtarea lui de la Universitate spre sfârșitul anilor 30.

În Cuvântul, ajunsese să publice în jur de 100 de articole pe teme religioase pe an. Mă gândesc că astăzi ar fi un fel de „influencer” în zona asta. Foarte probabil şi-ar deschide şi un canal de Youtube şi ar scandaliza din nou conducerea Bisericii Ortodoxe Române. Într-un astfel de exerciţiu imaginar, credeţi că un patriarh modern ar mai putea cere, precum Miron Cristea la acea vreme, să fie pictat Nae Ionescu-influencerul în locul diavolului pe zidul unei biserici?

– Nae Ionescu chiar a fost, în epoca sa, ceea ce noi numim azi un formator de opinie și nu numai în chestiuni religioase. În zilele noastre, mă îndoiesc că un patriarh ar mai recurge la asemenea pedepse infantile, dar vreun ierarh local rudimentar și belicos ar putea să o facă. Agresivitatea uneori suburbană a unor oameni care se consideră îmbisericiți sau sunt chiar clerici e o realitate la care asistăm zilnic pe facebook de pildă.

În continuare, aş vrea să înţeleg mai bine o chestiune care m-a intrigat aflând atât de multe despre Nae Ionescu. Avem un intelectual de înaltă clasă care ţine la castitatea de dinaintea căsniciei, care scrie epistole demne de poeţii romantici, care trăieşte religia şi care dă lecţii despre ea, dar acelaşi intelectual îşi înşală soţia. Cum vă explicaţi acest contrast?

– Vedeți, riscăm să înțelegem greșit viața cuiva dacă proiectăm asupra omului respectiv criteriile, valorile și măsura vremii noastre. Castitatea înaintea căsătoriei la începutul secolului XX, mai ales în cazul unui om credincios și al unei fete de familie bună, nu are nimic uimitor sau excentric. Dimpotrivă: se înscrie în ordinea celui mai mare firesc și a tradiției. Pe urmă, situațiile pe care le menționați nu se petrec simultan. De-a lungul vieții, oamenii se schimbă. Confruntat cu diverse împrejurări, hrănit cu diverse lecturi, întâlnind diverși oameni, avansând în vârstă, un om se schimbă. Nae Ionescu nu e nici primul, nici ultimul intelectual cu convingeri religioase care își înșală soția. De fapt, ei practicau ceea ce se cheamă un mariaj deschis. Să crezi în Dumnezeu nu înseamnă să fii perfect, uneori chiar dimpotrivă. Personalitatea lui Nae e plină de contradicții. Tocmai de aceea am și ales ca motto al cărții un rând din Mihail Sebastian care scria că înțelege viața acestui om și îi înțelege și gândirea. Dar viața și gândirea lui la un loc îi sunt de neînțeles, fiindcă sunt foarte „contrazicătoare”, adică extrem de greu reconciliabile.

Mă gândesc că unul dintre motivele pentru care v-aţi numit cartea „Seducătorul domn Nae” este pentru că el reprezenta o atracţie pentru un anumit tip de femeie. Dar dincolo de asta, sunt convins că aţi luat în calcul şi fascinaţia pe care o stârnea în rândul studenţilor săi. Ce anume credeţi că îi atrăgea pe studenţi la Nae Ionescu? Aveţi în carte un citat din Mircea Vulcănescu, pe care îl preiau: „Omul acesta atât de atrăgător îşi înzecea puterea de seducţie prin aerul sec cu care ştia să te respingă”. Am redat un citat, dar sigur nu am prins toate nuanţele…

– Chiar am vrut să redau cuvântului „seducător” sensul lui mai larg care nu se reduce la o atracție pur sexuală. Ce înseamnă seducător? Înseamnă atrăgător, a avea pe vino-ncoace. Nae Ionescu avea capacitatea, forța, farmecul, inteligența de a atrage oamenii, femei și bărbați, fermecându-le deopotrivă mințile și inimile. Unii îl detestau. Dar alții îl admirau și îl venerau. Pe studenți îi cucerea cu o metodă nouă de predare în România epocii, printr-o pedagogie socratică, printr-un mare talent al improvizației și al punerii în scenă a ideilor, prin felul în care îi învăța să gândească cu mintea proprie și îi îndemna să fie inventivi, originali, căutători cultivați de sensuri ale vieții, ale culturii, ale politicii.

Mai am un soi de nelămurire legată de ascensiunea lui Nae Ionescu. Nu am înţeles foarte bine cât de uşor sau de greu i-a fost să înveţe limba germană. El ajunge la Munchen şi studiază, şi pare că prinde totul foarte repede, ba chiar deprinde cu rapiditate limbajul special al domeniilor care-l interesau. Iau în calcul şi depărtarea de viitoarea soţie, care-l făcea să sufere şi îi afecta, probabil, concentrarea, însă Nae Ionescu se prea poate să fi avut „ureche” pentru limba germană. Aţi găsit detalii despre cât de greu i-a fost să înveţe limba ori despre cum a făcut să o „prindă” mai uşor decât alţii?

– Începuse să învețe germană încă din liceu, apoi continuase în timpul facultății, iar viitoarea lui soție era studentă la germană. El însuși povestește că, ajuns în Germania, a început sistematic studiul limbii. În plus, se impregna de cultura germană citind și audiind cursurile Universității de la Gottingen și apoi de la Munchen. Teza lui de doctorat e redactată, desigur, în germană.

La final, după atâtea întrebări cu trimitere directă la viaţa lui Nae Ionescu, mi-ar plăcea să-mi spuneţi cum aţi trăit scrierea acestei biografii, care se leagă subtil de toate celelalte pe care le-aţi publicat până acum. A fost documentarea mai dificilă decât în cazul celorlalte cărţi, aţi făcut ceva diferit în privinţa ritualului scrierii? Şi deşi nu-mi plac mulţumirile de la finalurile interviurilor, daţi-mi voie să vă mulţumesc acum, şi nu după răspunsul dvs., pentru toate cărţile frumoase din ultimii ani, cele pe care le-aţi încadrat în sintagma „Istoria pe înţelesul meu”.

– Ce să spun? Cu plăcere, mă bucur că le citiți. Eu scriu biografii din dorința de a înțelege o istorie care a fost atât de mult măsluită și distorsionată încât încă ne ține la o distanță precaută de oamenii care au construit-o. Am scris în ultimii ani destul de mult despre personalități interbelice. De fiecare dată, fie că era vorba despre Regina Maria, Regele Carol II, Regele Mihai sau Corneliu Zelea Codreanu, ajungeam, inevitabil, și la Nae Ionescu. El reprezintă o pagină extrem de interesantă a istoriei interbelice și cine vrea să înțeleagă acele timpuri nu are cum să-l ignore. Iar dincolo de epoca lui, el are, dacă vreți, profilul intelectualului predispus la utopii, care cade în capcana propriei competențe orgolioase crezând că aceasta îi oferă automat și competență politică ori istorică. Despre el și viața lui m-am documentat pe parcursul mai multor ani, scriind despre celelalte personalități interbelice pe care le-am menționat. Două chestiuni mi-au dat bătaie de cap în mod special: găsirea scrisorilor lui către Vladimir Ghika și identificarea acelui prieten bun din lagăr, a acelui Père Jérôme care i-a fost o perioadă mentor spiritual. Până la urmă, am izbutit în ambele chestiuni. Cât despre ritualul scrisului, nu am tabieturi aparte. Lucrez într-o manieră pe jumătate actuală, adică făcând nenumărate fișiere electronice, și pe jumătate anacronică, adică scriind de mână fișe și cronologii, pe caiete pentru școlari sau pe coli mari de desen.


Citiţi aici un fragment din cartea „Seducătorul domn Nae. Viața lui Nae Ionescu” de Tatiana Niculescu.


Un fragment din carte citit de Tatiana Niculescu:


Puteţi cumpăra cartea de la:

libhumanitas.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here