Un evreu slovac ajunge la Auschwitz, unde se îndrăgosteşte. Îşi cunoaşte „jumătatea” atunci când este nevoit, prin prisma funcţiei sale din lagăr, cea de tatuator (Tätowierer), să-i scrie tinerei pe braţ numărul de ordine.
Lale şi Gita, care au origini asemănătoare, vor trece prin tot felul de încercări, despre care e posibil să mai fi citit şi prin alte cărţi, dacă te pasionează subiectul. Diferenţa în cazul romanului scris de Heather Morris (originară din Noua Zeelandă, dar stabilită în Australia) este făcută de povestea de dragoste despre care ai crede că nu ar avea ce să caute într-un astfel de mediu.
Pe cât de incredibilă, pe atât de adevărată, pentru că relaţia dintre Lale şi Gita a fost profund documentată de Heather Morris, care l-a cunoscut pe Lale în 2003, iar întâlnirea lor avea să stea la baza unui scenariu de film. Succesul scenariului avea s-o determine pe scriitoare să reformuleze totul şi să încerce un roman, care trebuie spus că păstrează amprenta cinematografică a cadrelor descrise.
Citeşti despre un meci de fotbal dintre deţinuţi şi supraveghetori, în timpul căruia ninge cu cenuşă de la crematorii, şi parcă vezi scena din film. Totul este foarte vizual, fără căderi bruşte în patetism şi cu o doză moderată de „parfum” specific oricărei poveşti de dragoste.
Pe de altă parte, personajele, măcar cele centrale, sunt destul de clar conturate, cu un Lale-supravieţuitor care pare un soi de Superman de lagăr, capabil să se descurce în orice situaţie şi cu o stea norocoasă deasupra-i, dar şi cu o Gita pe care numai dragostea şi ajutoarele primite de la Lale prin diverse moduri o mai ţin în viaţă.
„Cel care salvează o viaţă salvează lumea întreagă”, zice Lale la un moment dat, şi acesta pare să fie crezul lui, ideea care-l alimentează ca să treacă peste greutăţile incredibile. Ceva mai târziu, când le supravieţuieşte multora, ajunge să se întrebe singur: „Cum a reuşit? Cum de mai respiră, când atât de mulţi n-o mai fac?”.
De altfel, sunt multe imagini cu care rămâi în minte după cartea asta, însă dincolo de toate chestiunile care i-au reuşit scriitoarei cred că mi-a plăcut cel mai mult felul în care a vorbit despre moarte ca despre o prezenţă fizică, ca despre ceva aproape palpabil. „Numai moartea durează în locul ăsta”, gândeşte Lale şi, prin prisma gândului său, orice act de supravieţuire nu este numai o palmă pe obrazul morţii, ci şi o minune.
Se spune că o serie TV după carte este programată pentru începutul lui 2020, ca să marcheze 75 de ani de la eliberarea lagărului de la Auschwitz. Pentru că se trage dintr-un scenariu, cartea scurtează şi nu se pierde în descrieri. Avantaj cititorului grăbit. Probabil că filmul va fi unul foarte reuşit, pentru că vizualul din carte este foarte puternic şi emoţional.
Heather Morris, „Tatuatorul de la Auschwitz”, Editura Humanitas fiction, 2018, traducere din engleză de Luana Schidu, 312 pagini
scrie un comentariu