Ce este timpul? O entitate de sine stătătoare, independentă de voința noastră sau produsul percepției subiective asupra lumii și evoluției ei? Un posibil răspuns ni l-ar putea oferi următoarea imagine: privit în sens invers, viitorul este doar un trecut ce-și urmează neabătut curgerea către prezent. Cine este entitatea care stabilește sensul de raportare la prezent, pentru a determina trecutul și viitorul? În mod cert, conștiința umană este acel arbitru care ne orientează în acest „fluid”, cu a sa curgere continuă, pe care îl numim „timp”.
Prefațat emblematic cu un motto din Carlo Rovelli, care enunță axiomatic că „la nivel fundamental, nu există timp”, volumul de debut în proză al lui Liviu Ornea, „Viitorul anterior”, reprezintă o pledoarie pentru recuperarea „timpului pierdut”, printr-un proces de re-aducere într-un prezent subiectiv a fragmentelor de viață ce se înscriu inefabil și fără drept de apel în categoria „trecut”.
Această mică bijuterie literară ce problematizează trecerea timpului și apropierea inexorabilă de „punctul terminus” al existenței, va prilejui cititorilor trecuți de prima tinerețe momente de adâncă introspecție. Atunci când tumultul propriei vitalități începe să pălească, timpul interior are o curgere mai lentă și mult mai reflexivă. Începem să ne întrebăm, inevitabil, cum va fi la Marele Final și cât de pregătiți vom fi, fiecare dintre noi, pentru marea trecere dincolo sau pentru dispariția eternă.
Toate acestea și multe altele sunt întrebări-teme de reflecție pe care Liviu Ornea, prin intermediul personajului său – sexagenar, văduv, fost profesor universitar – ni le propune, spre a ne furniza propriile răspunsuri și pentru a ne orienta singuri direcția de curgere a timpului subiectiv.
Liviu Ornea ne poartă, fals autobiografic (sau poate nu?!), prin amintirile adolescenței personajului său, luminoase și intense, pline de eros și vitalitate, cu sânii iubitelor întrezăriți „sub cămașa de pânză topită”, continuând cu aventurile din timpul armatei, în care referințele despre „ofițerii proști” și „bulău” sunt inevitabile, și mai apoi prin viața de adult căsătorit, „intrat în rândul lumii”, în care bețiile memorabile de la pescuit, călătoriile și prieteniile se juxtapun. Ca o continuare fericită a unei formații dedicate studiului și travaliului intelectual, printre amintiri se insinuează referințe literare și cinematografice, fișe de lectură transcrise cu acribie, în încercarea de a „fixa” ceva: nume, informații, concepte, timpul însuși…
Insidios, aflăm că mai moare cineva – o cunoștință îndepărtată, un prieten din copilărie, un colaborator apropiat – în timp ce ritmul zilnic dobândește o anume lentoare, copiii sunt la casele lor, Ana nu mai cară plase cu mere, ci e și ea „trecut”, încheieturile anchilozează, memoria dă rateuri, făcându-te să te întrebi, inevitabil, la ce bun atâta carte și cu ce te ajută acum fișele de lectură când nici medicamentele nu îți mai aduci aminte să le iei la timp?
Iluzia opririi timpului prin studiu și cunoaștere e doar o diversiune a unor oameni de știință ar spune personajul lui Liviu Ornea, ajuns la apogeul reflexiei, dar la limita rezistenței organismului. Telomerele, enzimele-minune ce ar putea fi elixirul tinereții sunt o fantasmă, căci corpurile se deteriorează, descompunerea lentă dar sigură a organismului nu poate avea decât un singur final. Ce devine relevant nu mai este „când?”, ci „cum?” vei muri: pregătit, împăcat, chinuit, înfricoșat, furios…
Gândită ca un monolog interior, adesea filosofic, de multe ori duios sau dubitativ, deseori locvace și uneori colocvial, cartea lui Liviu Ornea este produsul unui talent ce-și arată strălucirea nu doar în dimensiunea sa științifică, ci și în cea literară, însoțită fericit de profunde accente de reflexivitate și cunoaștere a naturii umane.
Liviu Ornea, „Viitorul anterior”, Editura Nemira, anul publicării: 2020, nr. pagini: 144
Puteţi cumpăra cartea de la:
Fotografie reprezentativă de Photoholgic pe Unsplash
scrie un comentariu