Editura Polirom vă prezintă un fragment din romanul Tarot de Mihai Buzea, publicat de curând în colecția Ego. Proză.
Într-un apartament din Bruxelles, bărbații stau pe balcon la un pahar, femeile discută în bucătărie și copiii se joacă − un cadru casnic cât se poate de banal. Se pare totuși că Mircea are o relație nesănătoasă cu băutura, iar Mihai, un fost alcoolic ieșit la liman, primește sarcina de a-l face din nou bine. Motivat inițial de bani, el concepe un plan de bătaie, care va depăși repede simplele plimbări și exerciții fizice și va ținti spre cauza profundă a problemei. Mihai vorbește mult, dar știe și să tacă și se mândrește cu faptul că este un observator atent și nu uită nimic. Astfel, condus de spiritul său de investigație și de firea întreprinzătoare, ajunge în poziția de a da cărțile pe față nu numai pentru Mircel, ci pentru întregul grup de prieteni și chiar mai mult, descoperind cele mai murdare secrete și, nu de puține ori, participând la ele. Se dovedește că toată lumea are ceva de ascuns, ceva după care tânjește, ceva care o macină. Fiecare este marcat de cel puțin o slăbiciune, de cel puțin o traumă din copilărie, pe care caută s-o aline cu orice preț − iar acolo, în marele oraș, prețul nu este niciodată mic.
Fragment
— Treaba mea e să ştiu. Orice, totul, despre oricine. Iar tu ai istorie!
— Ce istorie am eu?
— Au murit doi oameni, Cocuţo!
— N‑a fost vina mea!
— Nu i‑ai călcat tu cu maşina? Mă iei la mişto?
— Nu ştii cum a fost! Nu au murit aşa!
— Da’ cum?
A lăsat ochii‑n pământ:
— Aveam maşina aia, fir‑ar a dracu’ de maşină. Eram şi io pizdă, eram tânără, mă pişam pe tot cartierul… ştii cum e. Aşa erau vremurile! Şi am călcat‑o aiurea, între două treceri de pietoni. Pe Văcăreşti eram, pe Calea Văcăreşti, o ştii: într‑o parte erau blocurile alea mari, rămase de la Nea Nicu, iar peste drum maidanul ăla fără capăt, de la demolări. Şi… am oprit la prima trecere de pietoni, nesemaforizată, cum erau atunci, şi am lăsat lumea să treacă, doar turam motorul când şi când, că‑mi plăcea să se uite săracii la mine, să crape fierea‑n ei, cum stăteam aşa la volan, cu mănuşi şi cu ochelari de soare, măcar că era iarnă, da‑mi plăcea cum îmi veneau. Şi când au trecut toţi am călcat‑o, c‑avea demaraj nebuna, dar eu nu ştiam că la patru’j de metri mai încolo mai e o trecere de pietoni, să permită oamenilor să ajungă la staţia de autobuz, cea de lângă maidan. Eu eram pe banda din mijloc şi pe banda din stânga era o dubiţă care a oprit la trecerea aia de pietoni pe care n‑o ştiam, iar fata care traversa regulamentar a fost mascată de dubiţă, aşa că am luat‑o‑n plin, dar în plin ; în picioare a lovit‑o botul maşinii, ea a ajuns cu capul în parbriz şi mi l‑a spart, iar în spărtură au rămas zeci de fire de păr, aşa de puternic a fost impactul… şi fata a fost proiectată peste maşină şi a căzut în spate, mult în spate, la vreo şase‑şapte metri, şi se zbătea acolo pe asfalt ca o găină cu capul tăiat. Eu frânasem în ultima clipă, dar degeaba. Eram în stare de şoc… n‑am ştiut ce fac. Am deschis portiera, am coborât, m‑am uitat la fată cum se zbătea acolo‑n sânge, m‑am urcat la loc şi‑am demarat în viteză. Nu ştiam ce fac, nu gândeam.
— Ai lăsat‑o să moară.
— Dar n‑a murit! Au luat‑o oamenii de acolo, au suit‑o într‑un autobuz care a venit în staţie, iar şoferul le‑a zis la toţi că o duce la spital şi toţi săracii ăia au zis că bine, că nicio problemă, că poate scapă fata. Şi au dus‑o, iar fata a scăpat. Dar nu i‑au mai putut salva piciorul ăla în care intrase botul maşinii. Dreptul, de sub genunchi. I l‑au amputat, în cele din urmă. Au operat‑o şi la cap, adică pe creier, că avea craniul spart, iar operaţia aia a mers şnur, n‑a avut nimic, a intrat în recuperare, a fost OK. Dar era o fată frumoasă, foarte frumoasă. Cuminte, învăţa bine, iubea, voia să se mărite după ce termina liceul. N‑a putut suporta. S‑a sinucis. A luat nişte pastile, dar nu acolo, în spital, ci după ce a ajuns acasă… a calculat totul. Eu plătisem de mă spetisem, că speram să scap chiar dacă fugisem de la locul accidentului, şi poate că scăpam, că familia era săracă şi ce putere au săracii?
— Dar?
— Dar băiatul pe care îl iubea o iubea şi el. Erau tineri şi foarte îndrăgostiţi, măcar că familia lui nici nu voia s‑audă. S‑a sinucis şi el, după ea, tot aşa, tot cu pastile. Ai lui erau pe funcţii mari de tot, şi mă‑sa, şi tac‑su, şi nu s‑au lăsat până nu m‑au băgat la închisoare. Aveam şi eu spate, dar n‑a fost destul, că băiatul ăla fusese copil unic… am stat mai mult de‑un an, până au reuşit să mă scoată.
— Cine te‑a scos?
— E, cine! Parcă nu ştii? Dar mi‑au zis să mă dau la fund o vreme, că nu e bine, că nu ştiu ce… m‑au lăsat din mână, asta au făcut. Paşaport, viză, Spania. Acolo am dat de greu după ce mi s‑au terminat banii. Ăştia nu mai voiau să audă de mine.
— Care ăştia?
— E, care ăştia! Ăştia! Dar nu m‑am lăsat, am avut nişte depresii nasoale, pe urmă mi‑am băgat pula‑n ei, am plecat în alt oraş, mi‑am căutat de muncă, pur şi simplu, aşa, ca ultima săracă. A fost foarte de căcat, am ajuns la cules, a fost vai de curul meu, doar că nu m‑am lăsat. Pe urmă am început să cunosc oameni şi‑a fost bine. Când m‑am întors la Bucureşti, eram altcineva, altă persoană. N‑am mai făcut altă firmă, m‑am prins că fusesem jucată, am luat‑o de jos ca funcţionară la minister.
Cartea poate fi cumpărată de la:
Mihai BUZEA (n. 1971), absolvent de filologie (1996) și de master (2005), a fost profesor, vânzător de asigurări și reporter. În prezent este colaborator la revistele Timpul, Dilema Veche și Familia. A lucrat ca bișnițar în anii ’90 (Cracovia, Istanbul, Praga), ca muncitor necalificat în anii 2000 (Budapesta, Paris, Lyon) și ca muncitor intelectual în București din 2006 (copywriter). În ianuarie 2014 a plecat la Londra, unde a învățat meseria de arborist, experiență descrisă în cartea Gastarbeiter (2017). A publicat în 2006 romanul Berile de Aur, în 2018 Jimmy și Povestea lui Vasile Pogor, în 2019 Recrutorii, în 2021 Paralel, iar în 2022 Vulcan. Lumina vine de la Asfințit și Frunza. În prezent locuiește la Bruxelles.
scrie un comentariu