elefant.ro

Un tată, un fiu, o întoarcere într-un timp de mult trecut, dar niciodată uitat, un martor tăcut al iubirilor posibile și imposibile. Înlăuntrul acestui timp liniștea respiră tăcere, iar lumina se strecoară prin fereastra opacă a prezentului.

Scriitorul portughez reușește să ne transpună fie într-o casă veche, părăsită, cu un pian în mijloc, la care clapele se armonizează singure, fie într-un film al lui Terrence Malick. O muzică interioară răzbate din spatele cuvintelor și învăluie viețile celor din poveste așa cum muzica unui pian învăluie sufletul.

O cronică de familie în care generațiile sunt legate între ele cu noduri de viață. Reflectorul este pus mai ales pe legătura tată-fiu, în care tatăl și fiul predau și preiau ștafeta invizibilă a vieții ca la un maraton. Confuzia latentă din poveste despre un tată și un fiu cu același nume, ambii în viață și amândoi morți în același timp, este izbitoare și voită. Vocea lor nu este în ordine cronologică, totul este în bucăți, înainte și înapoi în timp, cu propoziții rămase neterminate și reluate un paragraf mai încolo sau într-o altă pagină, ca un labirint, un mod de a ascunde, dar și de a revela povestea. Peixoto creează un stil narativ arhitectural asimetric și modelează cuvintele dând naștere unor imagini de o frumusețe poetică.

„Cimitirul de piane era enorm. După-amiezile aveau mărimea unor generații înșiruite. Eu alegeam un pian, îl deschideam și stăteam să mă uit la mecanismul lui neclintit. De fiecare dată, nu puteam să nu mă gândesc că viața mea, diluată în lungimea acelor după-amiezi, era exact ca mecanismul neclintit al unui pian: liniștea fragilă a coardelor aliniate, perfecțiunea geometrică a cvasi-morții sale, posibil de reînviat în orice moment, care nu mai venea odată, un moment simplu ca atâtea altele ar fi fost de ajuns, un moment care ar fi putut veni, dar nu venea.”

Începutul romanului este puternic și intim. Viața și moartea încep și se sfârșesc în același timp.

Atunci când așteptăm o veste rea, când știm că traiectoria ei este ireversibilă, avem tendința să fugim, să respingem, să întârziem cât mai mult momentul. Pentru că atât timp cât vestea nu ajunge la noi, ea nu s-a întâmplat. Speranța continuă să pâlpâie. Această „teorie” pe care o aplică personajele lui Peixoto, am întâlnit-o și la David Grossman, în remarcabilul lui roman „Până la capătul pământului”.

„Telefonul a sunat o vreme îndelungată, pentru că nimeni nu voia să răspundă, pentru că toți se temeau să răspundă, pentru că toți știau cu foarte mare certitudine că în clipa în care răspundeau se va duce definitiv acea ultimă speranță, se vor termina cei trei ani ai bolii mele care, dintotdeauna s-a știut, avea să mă ducă la moarte, avea să mă ducă până la telefonul acela care suna și la care nimeni nu voia să răspundă.”

Sufletele celor din Cimitirul de piane sunt tapetate cu frământări și vinovăție, un zbucium continuu în căutarea și descoperirea vieții. Fiul a tânjit tot timpul după aprecierea tatălui, care nu a venit. Tatăl, aflat în pragul morții, își dă seama că ar fi putut face unele lucruri mai bine, dar atât a știut. Se gândește că, dacă ar mai fi avut o duminică sănătoasă la dispoziție, ar fi putut îndrepta tot ce a greșit. Dar timpul trece hrănind iluziile și speră că măcar o parte din el va continua să trăiască prin copiii lui și să le repare viața.

„Mă uitam la pianele moarte, îmi aminteam că existau piese care înviau înlăuntrul altor piane și credeam că viața întreagă putea fi reconstruită în același fel. Eu eram sigur că o parte din mine, ca piesa unui pian mort, avea să continue să funcționeze înlăuntrul lor. Atunci îmi aminteam de tatăl meu și eram sigur că o parte din el continua să trăiască în mine, o înviam în fiecare zi în gesturile mele, în cuvintele și gândurile mele. Ne repetam și ne depărtam și ne apropiam. Ne repetam etern, unii în alții.”

Niciodată nu putem fi siguri dacă ceea ce ne amintim este și ceea ce s-a întâmplat. Memoria are propriul ei mecanism de apărare în fața urmelor pe care le vrem șterse de timp. Ca un adevăr spus în iluzii diferite.

Într-un alt timp, avem gândurile fiului când aleargă la maraton, purtând cu el o lume de cuvinte: amintiri despre familie și trăirile din diferite momente ale vieții. În același timp, el participă și la maratonul care se desfășoară în interiorul lui. Kilometri parcurși, o fugă de trecut și de el însuși. Dar un alergător știe cel mai bine:

„Să alergi înseamnă să fii complet singur. Știam asta chiar de la început: în singurătate, mi-e imposibil să fug de mine însumi.”

În clipa în care încetează să mai gândească și să mai respire, el începe să fie tată. Moartea și viața încep și se sfârșesc în același timp.

Universul lui Peixoto este unul plin de vrajă, învăluit de lumină și tăcere. Sub scrierea densă și poetică, se ascunde o tensiune care începe să scoată la suprafață întâmplări grave, acele lucruri care nu se pot uita niciodată. Pe măsură ce ne afundăm în timp și se conturează mai clar familia în creștere, legăturile dintre ei încep să fie vulnerabile și atinse de negura interioară. O negură care se țese în interiorul familiei, dar care este îmblânzită de lumină. Toată povestea este spusă fragmentat, în diverse momente din timp, care există în memoria și în mintea personajelor. O carte în care privirile vorbesc prin fraze întregi, momentele de violență se izbesc de timp, iar rămășițele sentimentelor niciodată încheiate se odihnesc pe podeaua cimitirului de piane. Ca un pian început să fie reparat, dar niciodată terminat.

Peixoto coboară în profunzimea relațiilor de familie și explorează fiecare etaj al sufletului atins de singurătate. Și oricât de fragile sunt legăturile dintre ei, și oricât de departe sunt unul de celălalt, ei vor fi tot timpul împreună.

„Azi

când ne-am așezat la masă, suntem cinci

mai puțin sora mea cea mare, care e

la casa ei, mai puțin sora mea cea

mică, și ea la casa ei, mai puțin

tata, mai puțin mama, văduvă.

Fiecare

dintre ei e un loc gol la masa asta la care

mănânc singur. dar vor fi mereu aici.

La ora mesei, vom fi întotdeauna cinci.

cât timp unul din noi va fi în viață, vom fi

întotdeauna cinci.”

Partea cea mai frumoasă a romanului nu este povestea în sine, ci felul aparte în care Peixoto o spune. Tehnica saltului și revenirii în timp, a propozițiilor întrerupte și reluate, vocile narative care se intercalează, dansul dintre lumină, tăcere și timp, nuanțele grotești, tot acest labirint care te amețește și te captivează este acoperit cu o peliculă de lirism care creează o atmosferă poetică, stranie și plină de fiori. Emoția.

Un roman ca o partitură de pian, la care fiecare clapă dezvăluie ceva din tainele sufletului.

„…în visurile sale asculta piane, așa cum ar fi ascultat imposibile iubiri.”

În cimitirul de piane numai lumina și timpul mai ating clapele pianelor și compun toată muzica pe care nu o putem auzi. Iar eu mi-aș dori să fiu acolo, să respir același aer, ca o fantomă din viitor… în timp ce frânturi din trecut continuă să se strecoare pe fereastra opacă a prezentului.

„Lumina trecea prin liniște.”

Jose Luis Peixoto, „Cimitirul de piane”, Editura Polirom (Biblioteca Polirom), anul publicării: 2010, nr. pagini: 283, traducere din limba portugheză de Clarisa Lima

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here