Poezia produce adesea mici cutremure, bulbi de lumină și chiar asteroizi de gumă pe care vrei să îi reiei în buclă. Așa l-am descoperit, citit și apoi recitit pe Sergiu Vaida (SV). Și îți dai seama că ai mai trăit un asemenea impuls doar de vreo 3-4 ori în viață, cu atât mai mult rămâi suspendat în insula albă a nopții (O sanie trăgând trupul meu, p. 58). Momentul Mazilescu, momentul Mariana Marin, momentul Walt Whitman și momentul Sylvia Plath definesc un parcurs galopant, nu neapărat coerent și cumulativ pentru autorul acestor rânduri. Solzii strălucitori, dar deloc ostentativi ai celui care se confundă cu viața literară din Oradea, sunt estompați de precizia metronomică și tăioasă din antologia Într-o lumină aurie (Editura Cartea Românească, 2023). Ne place să vedem aglomerarea de după petrecere prin ochii poeziei lui Sergiu Vaida. Lăsăm curățenia pentru altă zi.
Cinematic, alert, cu o așezare în oglindă a zarvei mundane (prin) diverse hierofanii revelate (cuvintele poetului Mihók Tamás de pe coperta a IV-a), demersul lui Sergiu Vaida este excelent potențat de selecția realizată de redactorul Revistei Familia, Alexandru Seres, la rândul său poet. Poezia lui Sergiu Vaida reușește să ne rupă de mediu și să lase prezentul suspendat pentru o perioadă de timp nedefinită, ca o experiența integral organică de lectură. Mai ales când pune TOATE reflectoarele pe poezie, iar poetul nu-și MAI dorește asta.
„Se face lumină/ și sunt surprins cu acest trup, se face lumină/ și merg cu capul în pământ pe lângă zidul de piatră/ și sunt surprins cu acest trup iar voi veniți cu făclii/ și cu trâmbiți și spuneți acesta este poetul” (Cor, p. 19).
Sergiu Vaida – Într-o lumină aurie
Poezia din antologie nu e dependentă de o epocă, nu e scheletul anilor în care a fost scrisă, dar ne vorbește criptic despre tranziția post-comunistă. Nu căutăm un sens politic abscons în lirica lui Sergiu Vaida, însă nu putem să nu ne întrebăm cum făcea transferul de energie și de capital simbolic de la jurnalist (profesia) la poet (halatul de noapte). Cum arăta creuzetul în care mișcarea browniană își vedea de-ale ei? Și cum supurau lesturile de ceață.
„rușinoasele fapte ale locuirii lesturi de ceață/ împodobirea pomului de iarnă cristale clipocind în pom. rușinoasele fapte ale locuirii lesturi de ceață” (Anticorpul, p. 32).
Alteori lirica lui SV e aproape sinonimă cu un limbaj gastronomic. Obiectele din jur devin complice la dizolvarea unei lumi lipsită de predictibilitate. E cazul jilțului negru, (misterioasei) lămpi afumate, dar și al regnului care șterge urmele. Doar lumina aurie ghidează pașii poetului prin obsedantul burg.
„măscăriciul și caleașca lui verzuie ivindu-se la marginea burgului/ în prima noapte în care-ai visat că zbori deasupra/ unei mulțimi agitate scufundându-se încet într-o sferă” (Pupile lutoase deasupra cupolelor, p. 36).
„să ia jilțul negru să-l taie mărunt și să-l facă foc și prin/ pârtia alburie să treacă mai departe” (Jilț negru, p. 69).
O posibilă receptare a poeziei lui Sergiu Vaida
O cheie de lectură foarte inclusivă ne pune la dispoziție Alexandru Sfârlea, într-o cronică publicată de Tribuna Magazine. „Poetul pare că pune în mâna cititorului un fel de lanternă magică, ai zice, a cărei lumină ar putea avea virtuți teleologice, deci fără să relativizeze, în vreun fel, efortul decriptării și devoalării unor sensuri restrictive și încifrate”. SV cucerește rând pe rând teritorii onirice și anti-utilitariste (obiectele primesc propria autonomie și propriul suflet, fără niciun fel de intenții de hipertehnologizare). Și, poate cel mai important, „cine a învelit în hârtie acest fluture să scrie o adresă și să fugă”. (Această parte a serii, p. 81). Un vers cât se poate de instagramabil.
Într-o lumină aurie
Dar ne-au căzut ochii în pământ cu sfială, ochi rece
de cristal dezlipindu-se de obiectele din jur după întunecare.
coborând cu treptele umbroase pe tălpi, venea ploaie
şi le vărsa peste acoperişuri, maşinile cădeau sacadat într-o pâlnie
de ceaţă şi ochii noştri ne sfârtecau trupul încet şi prin
acel loc m-ai văzut serrenisime
dar într-o noapte ne-am trezit cu câteva obiecte pe masă,
iată pocalul maiestuos fierbând într-o lumină aurie, iată
bastonul, iată ierburile fermecate infiltrându-se prin pereţii
noştri într-o lumină aurie –
îţi vom trimite pe cineva să te îmblânzească. îţi vom trimite
frumoasa cu trup de tămâie lăsând în urma ei un nor de inscripţii
plouând încet peste pământul vostru şi obiectele
pline de sensuri pulverizându-se, albind casa secretă,
şi cu macheta ei de sus scufundându-te
Cu gura mută cu urechea surdă la atâtea cuvinte care muşcă
hulpav din arătările tale care vin până la fereastra ta, câinii
tăi de pază care nu lasă să se apropie nimic de tine că imediat
se aprinde un bec roşu ca o inimă străpunsă şi ţâşnesc şuvoaie
şi canale sofisticate şi închid toate uşile care vin până la tine
şi gâlgâie încet trupul şi se sparge ca un balon
în faţa Frumuseţii fierbând într-o lumină aurie.
Lacăte grele ca un trup de bivol închizând uşile tale, nu se mai aude
nici un ciripit sau clopoţel trezind îngerul şi trupul lui mort
îl tot duci în spinare şi îl arăţi trecătorilor şi îi întrebi:
spuneţi-mi voi ştiţi pe cine duc în spinare de atâta timp
spuneţi-mi l-aţi văzut la mesele de aur
otrăvit şi căzând pe umerii mei şi eu unde îl duc, căci
cu trupul meu îl hrănesc şi voi spuneţi că el este
cocoaşa mea şi eu sunt dromaderul urcând sfios scările
Filosofului / poezia şi dumnezeu au murit îmi spune el /
Cu gura mută cu urechea surdă la atâtea cuvinte care muşcă
hulpav din arătările tale, venind până la fereastra ta şi risipindu-se
dar eu care am furat acest trup din trupul mamei mele
şi am fugit în lume şi m-am ascuns în câteva cuvinte
umbroase, ridicate brusc pe catalige deasupra oraşului
şi-n aerul tare al nopţii vine vertijul lor şi-mi spulberă casa.
cu un opaiţ umblă el prin nervii mei şi de-acolo curge
o răşină o plasmă o acuarelă care vă vizitează somnul
Lacăte grele ca un trup de bivol închizând uşile tale
ierburi fluorescente infiltrându-se prin pereţii tăi ca o igrasie
şi chemându-te pe un alt drum pe care se văd acum câteva
coviltire înşirându-se şi fierbând molcom într-o lumină aurie
Dar mi-au căzut ochii în pământ şi-aşa am văzut: iar bulbii ochilor
ei ca nişte gheme desfăcute la masa de aur la care numai ei
tronează între atâtea costume scrobite, lampadare
şi o lumină aurie care îi ascunde, arată-te, chiorule, scoate globul
de care ne frecăm noi spinările când dormim şi arată-i lumina
aurie ce joacă pe faţa ta scufundată
Sergiu Vaida, Într-o lumină aurie, Editura Cartea Românească, 2023, 112 pagini
Cartea poate fi cumpărată de la:
…iar dacă doriţi să susţineţi citestema.ro (mulţumiri!):
[…] Sergiu Vaida – Într-o lumină aurie; […]