„Da, e de-ajuns o seară în Provence, un deal fără cusur, mirosul de sare pentru a-ţi da seama că trebuie să luăm totul de la început.”
„Tăcerea nu mai este posibilă decât în oraşele zgomotoase”, scrie Albert Camus în una dintre prozele apărute între 1939 şi 1953 şi publicate în volumul „Vara” în 1954. Întocmai ca la Fernando Pessoa sau, mai bine zis, Bernando Soares, în „Cartea neliniştirii”, oraşul este un rău necesar al regăsirii, adesea în mijlocul unei naturi exilate la care omul nu mai are acces.
În Oran, oraşul algerian care va fi şi inspiraţia pentru romanul „Ciuma”, acest exil este un portret complet al felului în care se înalţă ziduri pentru a separa omul de propria-i natură. O Mântuleasă adormitoare pare să fie reprodusă în „Vara” lui Camus la nesfârşit, un cântec lin adus din deşert şi care vrăjeşte şi corupe în egală măsură.
„Oraş somnabul şi frenetic”, Oranul e un loc al contrastelor în care kitschul şi frumuseţea, zgomotul şi tăcerea au semnat un pact pe termen nedefinit. Un lucru e sigur: „Minotaurul îi devorează pe oranezi: adică plictisul”. Lentoarea care pare să vină dinspre ariditatea întregului peisaj care înconjoară Oranul, dinspre plajele algeriene atunci când sunt cu adevărat pustii este şi ceea ce farmecă într-o notă pozitivă şi echilibrează balanţa răului: „Aici se opun magnifica anarhie omenească şi permanenţa unei mări veşnic aceeaşi şi atât e de-ajuns ca să simţi cum spre drumul din coasta dealului urcă un miros răscolitor de viaţă”.
Contradicţiile construiesc firul vieţii şi ridică oraşe. Nu pun întrebări şi nu se opresc să-şi analizeze propria imponderabilitate. Oraş înconjurat de pietre albe şi încinse, Oranul îşi reconstruieşte, la interior, o nouă viaţă.
În timp ce „oranezii au închis fereastra, s-au ferecat între ziduri, au exorcizat peisajul”, traiul şi neclintirea peisajului sunt elemente într-o simbioză firească. Fiecare proză e un peisaj care ademeneşte, critică, analizează şi vindecă parţial o realitate a coloniilor, o frântură a unei lumi care cunoscuse deja şi un al doilea război mondial.
Chiar şi aşa, Camus îşi lasă perspectiva asupra lumii să dea încredere, să trezească la viaţă ceea ce pare că nu mai poate fi salvat. În ochii săi, pe plajele din Oran, „toate dimineţile de vară par a fi primele dimineţi ale lumii”.
Vom fi vindecaţi, salvaţi sau binecuvântaţi cu şansa unor noi şi noi începuturi? Fricile persistă, sunt reale, palpabile, nimic nu poate fi tratat cu neatenţie în acea perioadă a istoriei. Însă contextul nu hrăneşte doar răul, ci oferă o şansă şi acelui weltanschauung salvator: „Misiunea noastră de oameni este să găsim cele câteva formule care vor linişti nesfârşita înfricoşare a sufletelor libere. Trebuie să coasem la loc ceea ce este sfâşiat, să facem dreptatea imaginabilă într-o lume atât de vădit nedreaptă, fericirea semnificativă pentru o seamă de popoare otrăvite de nefericirea secolului. Nu încape vorbă, misiunea este supraomenească. Dar numim supraomeneşti misiunile pentru care oamenii au nevoie de mai mult timp ca să le ducă la îndeplinire, atâta tot”.
Binele, amintit în prezenţa răului, a tragicului, pare adesea nelalocul lui, ca un musafir nepoftit şi în care nimeni nu are încredere. E nevoie de timp pentru ca acest musafir spre care privim pieziş să ne cucerească inimile şi să ne facă să sperăm că ne vom întâlni cu el şi a doua zi. Dacă azi trăim un prezent în care e uşor să crezi că totul e sortit pieirii, e mai mult decât necesar un exerciţiu nu doar de imaginaţie, ci şi al lecturii, prin care să redescoperim realitatea de nezdruncinat a istoriei omenirii: acolo unde există binele va exista şi răul, iar pe măsură ce răul va creşte, vor exista şi cei care vor face totul pentru a restabili ordinea lumii. Unele dintre aceste misiuni sunt supraomeneşti şi au avut nevoie uneori de câteva decenii. Însă nu au fost şi nu vor fi niciodată imposibile.
Fragmentar, războiul şi distrugerea sunt criticate şi nu-şi au, de fapt, locul în volumul în care soarele arzător, senin, atotştiutor câştigă. Oamenii din Oran au „mai multă inimă decât spirit”, dar te cuceresc, te fac să călătoreşti până în adâncul unui oraş din ce în ce mai puţin necunoscut. Ce invitaţie la o plimbare în toiul amiezii! Ce surpriză îmbietoare continuă să rămână „Vara” lui Camus din care putem extrage propriile amintiri cu veri şi veri nesfârşite, cu după-amiezi în care lumina cădea diferit la fiecare oră prelinsă lent, din toate acele momente în care timpul părea că stă în loc.
Spiritul şi inima se vor bucura deopotrivă de o invitaţie la a medita asupra lumii, asupra felului în care înţelegem că natura ne defineşte, ne subjugă, ne creionează destine de care nu suntem conştienţi.
Aşa arată, pe scurt, invitaţia lui Camus:
„Pentru cei care cunosc sfâşierile între da şi nu, între amiezi şi miezuri de noapte, între revoltă şi iubire, pentru cei, în sfârşit, care iubesc rugurile în faţa mării, există, acolo, o flacără care îi aşteaptă”.
„Vara” lui Camus este, cu adevărat, chiar şi multe decenii mai târziu, „de neînvins”.
Albert Camus, „Vara”, Editura Polirom, anul publicării: 2019, traducere din limba franceză de Modest Morariu, nr. pagini: 136
Puteţi cumpăra cartea de la:
scrie un comentariu