cronici recomandări

Torturi pe viu în „Disecție”, roman de Han Kang

Am citit două cărți de Han Kang, Vegetariana și Disecție. Dacă în cazul primei cărţi se atinge dramatismul doar în a doua din cele trei părţi, în Disecție aproape că se instalează tragicul, unul adaptat însă, după cum vedem azi, în multe locuri și la evenimente fierbinți, dictaturii celei cu cap de hidră sau terorismului… Autoarea alege mai multe mărturii/martori ai masacrului de la Gwangju din 1980, Coreea de Sud, pentru a pune în fața lectorului nu o poveste doar posesivă, atroce, cât o altă formă de a duce tortura și moartea într-o altfel de… apocalipsă contemporană, unde pasivitatea judecății ulterioare momentului ucigaș, dacă pot spune astfel, se instalează feroce.

Puținii supraviețuitori își psalmodiază torturile și vederile maltratate de trăiri smulse din corp și memorie, amintiri vii și dureroase, rămășițe corporale și onirice care îi mai omoară o dată. Sau îi omoară continuu. Martorii, supraviețuitorii, stau cu viața distrusă și torturile încă în ei și în vise, stau cu morții fără să li se facă dreptate sau să fie scos adevărul la suprafață, dimpotrivă. Poveștile, însă, așa cum le ține, le adiționează, le strânge și le adună în mănunchi Han Kang, sunt de o vizibilitate, o expunere de cor antic, grav, chinuitor, greu de citit, ca un bocet lent, cu fapte de… văzut și auzit fiindcă omorul în masă, torturile, „îngropările” se… dilată, au un realism cruuud până la trăirea lor dincoace, în locul nostru „comod”, așa încât disecția se face pe viu, participativ, cu cititor cu tot.

Intri pe scenă cu actori/reflectori întru narație, segmentată de voci diferite, dar la persoana întâi, ca într-o confesiune autentică, toți fiind doborâți de amintiri și răni corporale sau psihice, și în viața ulterioară, dacă mai poate fi chemat așa un chin continuu, o trăire moartă și ea, cu omul sfâșiat de trecut și de prezentul nedrept.

Citirea Disecției (se află și o punere în abis a temei cărții, un cercetător al momentului din 1980) face singură dreptate, realitatea posterioară masacrului nu, iar lirismul să-l căutați pentru calmul lecturii, e cathartic întru înaintare în lumea parcă înregistrată, demnă de o Svetlana Alexievici, unde, însă, vina țintită nu e cea… tragică, dar se fixează într-un șir de evenimente tragice, și e actualizată monstruos de o realitate repetată în jurul nostru. Aici și acolo, înăuntrul și înafara cărții destinele sunt frânte sub talpa și în glonțul trăgătorilor trimiși pentru represiunea protestului, înfășurat dramatic, și simbolic, în steagul și imnul național, ceea ce condamnă o dictatură, a cărei mașină (cum se mai repetă Colonia penitenciară!) își ucide proprii cetățeni.

Și pentru cei care au supraviețuit, cu trupul, tortura continuă în vise, trăiri, la lucru, adaptarea e frământată, chiar strangulată, de obsesii, necazuri, rupturi de amintiri și momente vechi peste cele cotidiene, la fel de intolerante ca și polițiștii de ieri.

Oniricul își iese din matricea liniștirii, refacerii, poeticitatea folosită de autoare în redarea unor vise sau unor tipuri de tortură, primitivă și eficace, doar ea aduce o cicatrizare, și asta numai pentru lector. Ororile inundă amintirea și visul, viața de zi și de noapte a unor morți vii, cei trecuți prin infern, cum ar veni, storși, chinuiți de momentele din timpul masacrului. Şi scenele de ucidere față în față, și îngropările la comun țin de registrul infernal, crud, cu atâtea detalii aduse în prim-plan, risipite pe toată lungimea narativă încât coșmarul de atunci devine unul ca scris pe viu, cum ar fi pe propria viață, mai mult târâtă cu vise cu tot în vechile și noile dureri.

Iată un moment de o veridicitate aproape punitivă, vizat printr-un reflector care dă lumini și umbre, poeticitate, mormântului încă în… desfășurare, devine o a doua cruzime, dar înăuntru, în faptele, prim-planurile expuse:

„Timpul se scurgea, sfârtecat în fiecare miez de noapte de zgomotul făcut de motoarele camioanelor armatei și de lumina orbitoare a farurilor. De fiecare dată când veneau, grămada de cadavre se înălța cu fiecare trup fără suflare aruncat peste ultimul, cel acoperit cu un sac de iută în vârful grămezii. Nu erau trupuri care să aibă urme de gloanțe, ci, mai degrabă, aveau capurile zdrobite sau crăpate, și umerii dislocați. Câteodată, printre ele mai apăreau și cadavrele putrezite, dar și trupurile curate, îmbrăcate în pijamale de spital, legate cu bandaje albe. Odată, au adus zece cadavre fără chipuri – crezusem că au fost decapitate. Înspăimântat, m-am retras când am văzut că, de fapt, pe fețele lor se vedeau urmele unei încercări de a șterge vopseaua albă cu care fuseseră vopsite. Capetele lor, atârnându-le pe spate, și fețele palide ca niște folii de aluminiu erau îndreptate spre pâlcul de arbuști. Chipurile cadaverice, fără ochi, nas și gură, fixau, pierdute, vidul ce se înălța deasupra lor.”

Perspectivele postmortem ale unui narator martor, și îngropat la baza gropii comune, sunt reci, calme și în detalii, efectul de lectură e clar, precum şi oroarea în fața acestei îngropăciuni pe… viu:

„Primele cadavre aruncate la baza grămezii au fost și primele care au putrezit, iar viermii albi colcăiau pe fiecare centimetru al lor. Fără să scot un sunet, am privit cum fața mi s-a înnegrit, a putrezit și s-a descompus până când nici eu, nici altcineva nu-i mai puteam recunoaște trăsăturile. Când tenebrele nopții se adânceau, tot mai multe umbre mă încercuiau și se lăsau grele peste propria mea umbră. La fel ca întotdeauna, ne salutam între noi, chiar dacă nu aveam ochi, mâini sau limbă.“

Prezentul e tot unul pe dos, vechii torționari sunt la putere și o expun până și în locul unde au făcut măcelul uman. Iată un moment cu fostul conducător al masacrului, ajuns președintele țării, de o veridicitate care ar trebui să fie și punitivă:

„Îmbrăcate toate în doliu, de culoare albă, așteptam să sosească coloana oficială a președintelui, a criminalului. Nemernicul venise chiar la primele ore ale dimineții. Plănuiam să strigăm slogane și să agităm pancarte, dar de îndată ce l-am văzut totul a fost dat peste cap. ne-am pierdut cumpătul, am început să plângem în hohote, unele dintre noi au leșinat, ne-am smuls părul, ne-am sfâșiat hainele de doliu. Abia ce apucasem să desfacem pancartele că ni le-au confiscat. Ne-au dus pe toate la secția de poliție, zăceam pe dușumea pe jumătate inconștiente.“

Întâlnirea cu monstrul este posibilă într-o dictatură urmată de o alta-aceeași. 

Și prin împingerea momentului dantesc într-o formulă iterativă a istoriei, lecția instalării sau perpetuării dictaturilor ar trebui scoasă din asemenea morminte cu scene macabre, om și tortură la un loc. Trecutul acesta rapace al unui masacru comandat și executat cu zel are ochiul îndreptat spre oricare moment din istorie asemănător, vechi sau nou.

Han Kang, „Disecție”, Editura Art, anul publicării: 2018, nr. pagini: 312, traducere: Iolanda Prodan

Cartea poate fi cumpărată de la:

Dacă doriţi să susţineţi site-ul citestema.ro:


Fotografie reprezentativă: alex mihu / Unsplash

despre autor

Viorica Răduţă

Viorica Răduţă a debutat cu poeme în SLAST, 1987, şi editorial cu volumul de versuri „Patimi după mine”, Editura Novelnet, urmat de „lipsă la psalmi”, Altvision, 2000. Alte titluri: „Al 13-lea Iov”, Editura Eminescu (2003), „când amintirile corpuri subtile”, Editura E 9 (2007), „Viaţă de apă de uscat”, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă (2008), „cam toţi murim”, Editura Limes (2010), „Mama întreabă dacă stau până seara”, Editura Limes (2013), „Când se duc în uitare”, Editura Pleiade (2015), „Arsura umblă după trup”, Editura Next Page (2018), „O sută şi una de poezii”, Editura Academiei Române, 2019, „Ai moartea pe faţă”, Editura Casa de Pariuri Literare.
A publicat eseuri: „Graalul fără Graal”, 2002, şi „Interpolări şi interpolări” (2007).
După prozele experimentale: „Înainte de exod” (1998) şi „Irozi” (2001), apar romanele: „Hidrapulper”, 2007, Ideea Europeană, „În exod”, Cartea Românească, 2008, „Mamamea moarte”, 2008, Casa Cărţii de Ştiinţă. Publică proza „În două lumi” (2013), Cartea Românească, „Vremea Moroiului”, 2015, roman, Cartea Românească, „Oraşul închis”, Editura Polirom, 2017. Romanul a obţinut Premiul Cartea anului 2017 pentru proză, Filiala Proză Bucureşti. În 2021 apare „Un calcan pe Lipscani”, Editura Casa de Pariuri Literare.

scrie un comentariu