polirom.ro

Adevărul nu are niciodată două feţe, dar oamenii vor spune întotdeauna două poveşti diferite despre aceeaşi întâmplare. Ne trăim, constant, propria poveste, fără să ne dăm seama, de multe ori, de greşelile pe care le facem faţă de noi şi faţă de ceilalţi. Există însă şi rigorile legii, acolo unde, într-o lume ideală, fără de cusur, s-ar face întotdeauna dreptate.  Prin Lucrurile omeneşti, scriitoarea Karine Tuil aduce o mărturie în plus în favoarea unicului adevăr, în favoarea dreptăţii, pornind de la faimosul caz „Stanford” în urma căruia violatorul a ispăşit doar trei luni de închisoare. 

Karine Tuil nu este la primul roman. A debutat în 2000 cu Pour le Pire, carte urmată de Interdit (2001) şi Du sexe féminin (2002). Continuă să fie o autoare prolifică şi publică Tout sur mon frère (2003), Quand j’étais drôle (2005), Douce France (2007), La Domination (2008), Six mois, six jours (2010), L’Invention de nos vies (2005). În 2016 este publicat romanul L’Insouciance, care primește Prix Landerneau des lecteurs, iar trei ani mai târziu, cartea de faţă, Lucrurile omeneşti (Les choses humaines), este distinsă cu Prix Interallié și Prix Goncourt des Lycéens.

„Firea neclintită a lucrurilor omeneşti” nu îşi are busola doar în iubire sau pierderea iubirii, ci şi în greşelile pe care le facem în urma unui lung drum presărat cu erori, nu întotdeauna făcute de noi înşine, ci de cei care ne oferă îngrijire, educaţie, siguranţă. Într-o lume imperfectă, crăpăturile traseului unui individ îşi fac simţită prezenţa, mai devreme sau mai târziu. În Lucruri omeneşti regăsim dezechilibrele dintre forţele care animă societatea, disperarea unora şi oportunismul altora. Umani, în totalitate umani, aceşti inşi sunt caractere construite magistral de Tuil. Jean Farel, un prezentator şi jurnalist politic adorat de publicul său, dar cu un caracter pe care cei care îl cunosc cu adevărat l-ar descrie cu totul altfel, Claire Farel, soţia care plăteşte preţul libertăţii individuale pus faţă în faţă cu maternitatea şi mariajul (o „vitrină socială”), Alexandre, fiul lor, viitor student strălucit, Mila Wizman, în ultimul an de liceu şi victima violului, precum şi toţi ceilalţi pioni ai multor jocuri de culise într-o societate care a pus aparenţele pe podium sunt cei asupra cărora reflectorul va rămâne aprins de-a lungul unui roman esenţial în societatea de azi.

Despre Jean Farel „se spunea că e egocentric, orgolios, năvalnic, agresiv, instabil, –  crizele lui de furie erau proverbiale – dar şi combativ, curajos: un animal de povară, un om care-şi punea cariera mai presus de orice”. Dincolo de sticlă, din poziţia de gazdă a emisiunii sale, aceste trăsături dispar. Există şi o lume distinctă, cea care comunică prin „tweet”-uri, cea care porneşte mişcări importante de conştientizare (#metoo e amintită aici, fiind un context important consemnat şi în cadrul procesului de judecată), cea care nu dă crezare unor aparenţe fără fond.

Realităţile din Lucruri omeneşti sunt depline, degradarea socială şi umană e arătată cu degetul, accentul fiind pus adesea pe inegalitatea dintre traiectoria pe care o urmează vieţile femeilor („după cincizeci de ani, femeile devin străvezii”) şi cea a bărbaţilor. Felul în care îşi trăieşte viaţa Francoise, iubita ţinută în umbră de „marele” Jean Farel este cel mai bun exemplu în acest caz, felul în care este expulzată din mediul profesional, maniera în care nu i se acordă nici măcar şansa de a-şi încheia socotelile cu viaţa aşa cum îi ceruse celui care nu îşi asumase niciodată, de-a lungul vieţii, datoria faţă de ea.

Rolurile sociale sunt atent hrănite, cuplurile sunt „modele de stabilitate”, „o ficţiune necesară într-o societate care făcuse din afişarea bunăstării virtuale un barometru al reuşitei sociale”. O frescă fără fisuri se pictează, din nou şi din nou, peste scenele de familie. Însă procesul în care Alexandre Farel este acuzat de viol scoate la iveală, prin angrenajul mecanismului judiciar, tot ceea ce, în realitate, nu funcţiona în spatele uşilor închise. Un copil ignorat de părinţi, supus unei presiuni enorme din partea tatălui care devenea adesea şi violent, o mamă care preferă să nu comunice deloc, lăsând loc unor presupuneri inutile, o familie disfuncţională şi, mai ales, inconştientă, în mare parte, de dimensiunile problemelor care, asemenea unui bulgăre de zăpadă care se rostogoleşte, aveau să devină din ce în ce mai mari.

Cruzimea sistemului într-o chestiune care pune victima faţă în faţă cu agresorul, care face ca victima să retrăiască faptele, odată cu fiecare nouă întrebare insensibilă, nedreaptă, sunt din nou atent înfăţişate în cartea care a avut la bază desfăşurarea fidelă unor proceduri similare în practica judiciară.

Mila Wizman este vocea pe care Karine Tuil o dă tuturor femeilor care au trecut printr-un viol sau orice altă formă de agresiune sexuală. Romanul său e însă şi un catalog integral, minuţios completat, al emoţiilor şi temerilor pe care, în diferite situaţii, le experimentăm, al întrebărilor care rămân fără răspuns pentru că ne lipseşte curajul. Nu doar Claire trăieşte „ucenicia singurătăţii, a trădării şi a dezamăgirii”, ci aproape toate femeile din cartea sa, într-o formă mai mult sau mai puţin extinsă, mai mult sau mai puţin vizibilă.

La fel, nu doar Jean Farel aplică, aşa cum este acuzat că a făcut în carieră, regula „puternic cu cei slabi, slab cu cei puternici”, ci toţi cei în favoarea cărora înclină balanţa puterii. Aparenţele sunt puse la zid, dar există. Fragilitatea care vine din pierderea de orice fel e adesea prezentă în cartea lui Karine Tuil. Iubirea e un punct-cheie, cu toate suferinţele pe care le naşte, cu preţul pe care se spune că dragostea îl cere de la cei care iubesc: „Poate oare suferinţa din dragoste să fie considerată cea mai mare încercare a vieţii? Orice iubire e o iluzie? Te face iubirea fericit? E oare înţelept să iubeşti? E iubirea un joc al hazardului? Pe cine iubeşti când iubeşti? Poţi trăi fără dragoste?”.

Nimic nu rezistă, în fond, în faţa adevărului. Chiar şi când justiţia nu îşi îndeplineşte rolul sperat de cel care îşi dorea dreptatea, nimeni nu este pus la adăpost pe de-a-ntregul. „Pătura mai înaltă” a societăţii nu e imună la distrugere, orice urmă de reputaţie impecabilă dispare instantaneu în vidul trecutului. Prezentul, mai ales în era tehnologiei, are o forţă mai mare ca oricând. Lucrurile omeneşti este o carte despre ceea ce ne face fragili, despre dezechilibrele lumii moderne, despre răspunsurile pe care, în orice moment, ar trebui să le putem da în favoarea unicului adevăr, încercând să dăm deoparte învelişurile false şi aparenţele care distorsionează, cel mai adesea, poveştile pe care ni le spunem singuri.

Karine Tuil, „Lucruri omeneşti”, Editura Polirom, anul publicării: 2021, nr. pagini: 304, traducere din limba franceză şi note de Daniel Nicolescu


Puteţi cumpăra cartea de la:



Fotografie reprezentativă de Nadine Shaabana pe Unsplash

carturesti.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here