Debutul lui Bogdan-Alexandru Petcu la Editura Charmides vine de la Iași unde, așa cum zice Radu Andriescu pe coperta 4, „e ceva fierbere poetică” și prima impresie pe care am avut-o trecând printre poeme a fost că poetul trebuie să fi frecventat Filosofia (ceea ce aflăm destul de lesne din descrierea autorului). Sunt mai multe jocuri conceptuale pe care le face, dar și treceri prin anumite noțiuni fie sub forma unor prezentări scurte, fie a unor consecințe — reiese din cadrele pe care le creează, din diversele emoții sau pur și simplu spații și persoane care apar. Cu alte cuvinte, istoria și filosofia par a-i fi devenit nu doar suport, ci un adevărat prilej pentru limbaj. Ceea ce se intuiește lesne din titlul volumului, transcender.
Deși acaparat de concepte și idei — de marile mecanisme care fac lumea să meargă (bine sau, cel mai adesea, prost), fie că e vorba despre morală, estetică sau magia neagră a oamenilor albi, poezia lui Bogdan-Alexandru Petcu nu rămâne (poate că nici nu devine, dacă stai să analizezi mai mult) pur conceptuală. Ea vine mai degrabă din spațiul anxietăților și explorării timidității. Toate aceste noțiuni și momente istorice vin, dacă nu ca un mecanism de protecție (deși uneori așa pare), măcar ca o matriță a realității poetice interne. Poetul pare să mascheze natural anumite trăiri primare și, pentru a le putea scoate totuși la iveală, se folosește de reprezentările externe care-i sunt cel mai la îndemână — trecând prin idei filosofice, momente și personaje istorice, reprezentări și referințe dure ca piatra, reușește să contureze simplitatea și neputința individuală.
Referințele nu rămân însă doar în cadrul istoric și filosofic — nu avem de-a face cu niște versuri care explorează la suprafață sau noțional realitatea, cu toate că multe lucruri sunt captate (sau se ajunge la ele) prin intermediul acestor limbaje multiple și adesea sofisticate. Nu avem de-a face nici cu niște reflecții filosofice despre viață și cursul ei uneori ambiguu, alteori plăpând, de multe ori teribil de înfricoșător și fragmentar. Secvențele pe care le explorăm cu ajutorul poetului sunt cele de zi cu zi. Cadre absolut firești, relații de familie, gânduri despre lucrurile pe care le-a experimentat și oamenii pe care i-a întâlnit, cu o revenire crudă și gingașă la copilărie (prin re-vizitare spațială și afectivă).
Mi-a plăcut și m-a interesat această fațetă a emotivității — și modul în care sărim dintr-un loc în altul pentru a ne întâlni cu un nou sentiment, absolut uman (deci, în esență, totuși destul de vechi). Nu e vorba aici despre unicitatea experienței, ci mai degrabă de această nevoie de a scoate la suprafață neajunsuri și sentimente nu neapărat negative, dar încărcate cu antinomii și nepotrivite cu o narațiune așa-zis motivațională. Identitățile noastre sunt fragmentare, stările noastre de spirit sunt fluctuante și uneori de-a dreptul insuportabile, ne e greu să nu fim penibili, nu îmbrăcăm așa ușor „vesta extro”[1], suntem alienați, câteodată sfioși, nepotriviți social și totodată cât se poate de adevărați, vizibili și fizici, deci susceptibili în continuare și la suferință, dar și la șansele întâmplătoare ale apartenenței (un pic bittersweet). Simt că Bogdan-Alexandru Petcu trece prin toate acestea cu iscusință poetică, prin jocul său conceptual asumat.
Pentru mine rămâne o carte a explorării timidității printr-un mecanism complex, un limbaj istorico-filosofic bine închegat care se conturează ori ca o mască, ori ca un suport pentru această stare de a fi care trebuie cumva să iasă la iveală. Potrivindu-se și în politica internă a volumului, aș putea încheia prin a spune că această carte seamănă foarte mult cu un personaj complex, inteligent, care are capacitatea întreagă a unui NPC[2] – formidabil sau banal, un pic de neatins din punct de vedere discursiv, dar atunci când ni se dezvăluie că există o portiță spre transformarea lui în PC[3] (alternativ, că a fost mereu un PC sub acoperire), narativa se dezlănțuie și putem în sfârșit pune nu doar o față, ci și trăsături (cât se poate de imperfecte și umane) asupra personajului. Aflăm cine este, ce poate face, ne poate înduioșa sau îndepărta — înțelegem, în sfârșit, ce e sub pelicula fină a limbajului rafinat. Deci, probabil, un fel Kakashi-senpai, așa cum ne spune și poetul:
„Probabil sunt manipulat de concepte/ (ca Obito care chiar o iubea pe Rin). Ochii mei/ văd mult mai puțin decât ochii altora./ Kakashi-senpai, copy-ninja, un descender,/ un organ mort, un lup non-alpha/ în pădurea norvegiană. ăsta sunt eu.” (p. 66).[4]
transcender, Bogdan-Alexandru Petcu, Editura Charmides, anul publicării: 2022, nr. pagini: 75
[1] O autoreferință la un poem din nimic nu e în neregulă cu mine
[2] Non-player character. În jocurile video, un personaj cu care nu poți juca, a cărui narativă nu o poți accesa decât parțial, în măsura în care există informații despre personajul respectiv în poveste. Nu poți juca cu el, nu îl poți controla și de multe ori nu poți interacționa cu el decât la un nivel rudimentar (sau deloc). Poate fi un simplu bystander sau un NPC cu istoric abundent care să dea formă poveștii. Poate avea un rol nesemnificativ/doar un extra sau ceva supportive.
[3] Player-character. Un personaj pe care-l joci, îl controlezi și care dă formă/individualitate propriului joc sau propriei povești.
[4] Dacă facem aici distincție sau nu între poet și volumul de poezie — greu de spus, dar rămâne la latitudinea cititorilor să tragă o linie. În ceea ce mă privește, mă rezum totuși la a vorbi despre transcender și vocea poetică pe care o găsim acolo.
scrie un comentariu