Veronica Ștefăneț a câștigat în 2019 concursul anual de debut susținut de editura Max Blecher și a tradus împreună cu Victor Țvetov antologia poeților contemporani ruși – Tot ce poți cuprinde cu vederea (2019, Paralela 45). Volumul scrum te plasează în imediata realitate, cunoscută multora dintre noi („m-am trezit în dimineața asta transparentă/ ca să înțeleg că nu știu nimic”, p. 7). Veronica Ștefăneț experimentează în două etape din viață: copilăria și maturitatea; prima fiind atât un refugiu, cât și un trigger al traumei, iar în cea de-a doua etapă anxietatea, adaptarea și depresia lăsată de moarte invadează viața adultului. („când te sufoci de singurătate/ să fii invitată la două chefuri/ să te culci cu fața la perete/ și să scobești tapetul”, p. 59; „atunci am înțeles/ că nu există om care să mă facă să mă simt mai puțin singură/ oricât de mult n-ar încerca/ și sunt ok cu asta”, p. 76).
Inițial am simțit că volumul nu și-a atins adevăratul potențial, am simțit nevoia de mai mult, pentru că poemele și-au atins maxima intensitate abia în final. Abia la recitire am observat coeziunea dintre poeme. Bineînțeles că nucleul este unul confesiv, terapeutic, dar sunt și poeme fotografice, simple notații ale lumii din jur care accentuează și ajustează trauma și chiar subiectivitatea poetică. („o sticlă de vin – cadou/ una de coniac – s-adorm/ pașaportul, cardul/ cartea pe care o duc peste tot la drum/ lenjerie de schimb/ inerție cât încape/ telefonul, căștile/ și cam atât”, p. 9).
De la pierderea unuia dintre copii, la puterea de a continua pentru celălalt – intimitatea experienței materne, fragilitatea umană și sensibilitatea pe care le descoperi în poemele noroc, dante!, 15 mai și ne pare rău, cred că oferă o perspectivă importantă și destul de rar și greu de abordat în literatură.
Cum ne raportăm la o experiență feminină atât de specifică și la ce ne poate ajuta reprezentarea ei?
Aș putea menționa două motive: pe de o parte efectul terapeutic pe care poemele confesive îl au atât pentru autoare, cât și pentru cititoare/cititori, și pe de altă parte cred că o funcție esențială este cea de a reprezentata complexitatea și varietatea experienței feminine.
Am menționat trauma care domină volumul, chiar dacă uneori aceasta poate trece neobservată, rămâne o zonă clar delimitată („diminețile mele sunt fantastice/ până la prima sirenă de ambulanță de pe vasile lupu”, p. 38). Trecerea în spațiul copilăriei poate fi motivată de mai multe aspecte, dar aș spune că de obicei vocea copilului poate fi o formă a inocenței care accentuează efectul tragic al textului. Păsările, apa și fumul de țigară, la fel și aspectul fragil al realității, de parcă ar fi făcută din sticlă, sunt motive recurente în poemele Veronicăi Ștefăneț („de parcă ai vrea să testezi realitatea/ să vezi dacă nu crapă”, p. 14, „nu știu dacă fac valuri pe celălalt ecran/ dar sigur îmi tulbur propria apă”, p. 63, „tot ce pot/ e să arunc niște fărâmituri porumbelului și să-l invidiez”, p. 27).
Volumul curge ușor și variază în doza de gravitate, dar un lucru este clar definit, finalul, care schimbă întreaga stare și miză a acestuia. Dacă poemele scurte sau simplele însemnări ale vieții de zi cu zi ar putea să ne fie familiare, atunci când experiența personală începe să fie din ce în ce mai pregnantă, putem observa cum întreaga percepție se schimbă.
M-a interesat în mod special modul în care experiența feminină influențează textul și totodată felul în care trauma este articulată de identitatea feminină. Literatura scrisă de femei este esențială, mai ales într-o lume literară dominată de privirea și critica masculină. Volumul Veronicăi Ștefăneț nu propune o formulă poetică nouă, nu riscă în zona limbajului, dar este reprezentativ pentru poezia scrisă de femei, pentru că oferă o perspectivă care culminează într-o luciditate tăioasă („mulțumesc că ai așteptat să te iau în brațe ca să mori”, p. 83; „pentru că nimeni nu-mi va îndeplini rolul de mamă mai bine/ decât mine”, p. 84).
7 minute
pe jos până acasă
dar mai bine stau cu o oră mai mult la serviciu
ca să merg cu vreunul dintre colegi
fumăm până se încălzește mașina
colegul rade farul c-un card
lipesc palma de celălalt:
îți voi topi gheața cu căldura corpului meu
spun tare și cât se poate de patetic
nu fac aluzii
doar un motiv să râdem să ne încălzim un pic
și apoi
topul celor mai tâmpite replici din departament
în leningrad zic
pe timpul blocadei
bărbații uscau scutecele pe corp
război, dar bebelușii tot se pișau
știi de ce atunci mamele erau cele mai căutate
eu am alte probleme
liftul de exemplu
se mișcă prea încet
am uitat cum se simte căldura unui corp
e tinerel
și chiar dacă să admitem
la un moment dat
posibil
își va dori copii
iar eu nu (pp. 48-49)
Veronica Ștefăneț, scrum, Editura Max Blecher, anul publicării: 2019, nr. pagini: 92
Puteţi cumpăra cartea de la:
Fotografie reprezentativă de Ameen Fahmy pe Unsplash
scrie un comentariu