Cu romanul Castelul din oraşul meu, Editura Litera, 2024, Ioana Bâldea Constantinescu surprinde prin formulă, compoziţie zigzagată, una puternic segmentată şi anticronologică, prin lirismul bine temperat, prin stil, dar şi prin măiestria cu care chiar romanul de faţă e pus în abis, mai mult, trăit-scris într-o ramă de poveste Grimm, şi aceasta cu viaţa celebrilor povestitori re-interpretată, captivă şi captivând poveştile dinăuntru.
Elementele de captatio vin din multe unghiuri ca să reduci plăcerea lecturii, dar şi greutatea ei, doar din partea elementelor postmoderniste, cele care ţin de comentariul auctorial asupra unei naraţiuni-viaţă în desfăşurare, segmentare, întrerupere, amânare, momente memorialistice, onirice, satire chiar, toate, însă, de adunat într-un puzzle bine stăpânit, fără fisuri dacă lectura secondează concentrarea, coeziunea, coerenţa în ansamblul de momente, descrieri, memorii, vise şi interpretări ale basmelor, mai ales ale Fraţilor Grimm. Dublate de elementul existenţial, unul neaşteptat, în acord cu vieţile dinăuntrul ramei destinale, povestea cadru prin urmare. De fapt, în carte provoacă la alt înţeles până şi detaliul, orice portret sau descriere, naraţiune pură sau piedica ei, ruptura voită la cronologie şi sens comun (ca cea a cheii unei Alice de poveste sau a dansului letal, de fapt a oricărui alt lucru/obiect, expresie, amintire, moment mult expresiv, cum ar fi vânzarea saşilor sau demolarea cartierului bucureştean Uranus etc.).
Cartea devine pentru scriitorul dinăuntrul propriei povestiri una a căinţei, cu toate că se desfăşoară pe bucăţi, asamblate conturului poveştii cadru a Fraţilor Grimm. Şi ei sunt distribuiţi într-un triunghi aproape conjugal, în care femeia este povestaşul, soţul, culegătorul de… „folclor” şi de iubiri, transcriptorul, celălalt frate, cu trauma erotică purtată o viaţă, exact ca cea a naratorului, renumitul antropolog Johannes Shell. De fapt, multe alte corespunderi între ramă şi lumea celor trei generaţii de… femei, mai întâi, sunt ţesute în această textură cu skepsys, una în care miezul e în mai multe locuri, ca şi cele trei chei, din care una va fi îngropată de copil, unul ca în Hainele împăratului, cu naturaleţea care indică faptul că sensul e totdeauna în noi, la vedere, căutat, însă, mereu afară. Naratorul se află chiar în această ipostază de căutător al cheii şi doar scrierea căinţei e purificatoare. Viaţa lui, prezentată de aproape sau de departe, cu nemulţumirea de a fi trădat iubirea, în ciuda statutului recunoscut de specialist internaţional, pe care îl dobândise după plecarea din ţară va indica im/posibilitatea de a se întregi. Asta e suferinţa, identitatea lui Hanno se alterează după plecarea din România, contrar ecoului profesional dobândit, iar cheia va fi scrierea însăşi a tuturor alter-ilor, dar şi a vieţilor cu care se intersectase în ţară, cele trei generaţii de femei, sau în pelerinajul lui de mare specialist, de conferenţiar seducător, aplaudat în diferite colţuri de lume, dar neputincios în faţa tarelor comunismului, bântuit şi captiv împlinirii de antropolog.
Dislocări, suprapuneri, chiar puneri pe cruce, mişcări de epică imprevizibile, sinuozităţi şi un Între Lumi torturant, şi pentru narator şi pentru ceilalţi, legăturile de… nedezlegat dintre femei, copii şi bărbaţi, fie şi altruistele surori Schell, demonicul Wolf sau încolăcitul său fiu, Peter, fisurile existenţiale din familia unei Clara, Martha (cu o extraordinară corespondenţă sucită, în final, faţă de Dorotheia Grimm), în fine, cioburile fiecărui trăitor din galerie se reaşează în ansamblul epic, bine strânse de un alt „flautist”, scriptural. Până şi un copil, Sebastian, martorul Castelului şi al plimbărilor lui Hanno, cel revenit într-o a-casă de gheaţă, încălzită doar de memorie, scriere, visarea unei vulpi, avatarul Clarei, iubita din copilărie, tinereţe şi din preumblări prin străini. Locul dintre lumi e şi unul scriptural. Castelul rămâne o statuetă crăpată a celei vechi, ca şi satul saşilor, în paragină. Dar, aşa cum Uranus e pentru foştii locatari o prezenţă de adâncime, şi lumile femeilor sunt luate de scriitură, una tămăduitoare. Întrele se calmează. Teo, în ciuda greutăţilor provocate de boală şi serviciu, recuperează povestea, una care o dublează pe cea a naratorului, ajuns în spital, pe moarte. Recuperează, de fapt, trauma înmânată de generaţiile de… femei neîmplinite, rupe lanţul „blestemului”, nu doar printr-o familie sudată, soţul exemplar şi copilul văzător şi lector al Castelului, Sebastian, ci prin povestea vorbită, proiectată din următoarele mărturii, ca în cărţile Svetlanei Alexievici, începând cu Martha, mama, şi cu alţi martori ai Lumii vechi, salvatori al celei noi (!?).
Scrisul romanului în armura (sau „armătura”) basmelor Grimm părea să fie ca dansul de la Strasbourg, din 1518, nu întâmplător plasat în centrul naraţiunii, contagios, dar, odată cu Teo, fiica Marthei, îşi găseşte alt… cuprins, benefic, la fel ca invenţia, mărturisită de autoare, privind hortensiile din jurul faimoasei clădiri. Însuşi scrisul e asemenea muzicii care îl însoţeşte (uneori şi locuieşte), aici acordul fiind desăvârşit. Până şi fraza e cantabilă.
Romanul are unitate, chiar dacă pare amplificat de segmentare, trimiteri livreşti, de sensuri duale sau de sincronizări de timpuri şi locuri, amintiri şi proiecţii, de multitudinea de sensuri ale fiecărui moment trăit sau notat de istorie, de fiecare fragment, lucruşor… etc. Se face o asamblare fără inhibiţii, cu atenţie şi la detalii, cartea impune o coeziune a destinului de familie, cea în dislocare, ruptură, fixează personaje cu statut verosimil, dar şi iluzoriu, nu mai puţin semnificativ, a se vedea Clara-vulpe. Desfăşoară pe bucăţi evenimente dureroase, fie particulare, dar reprezentative, fie cunoscute şi de cititor, cum ar fi anii comunismului, vânzarea saşilor, distrugerea cartierului bucureştean, etc, toate într-un context al poveştii refăcute, reinventate şi existenţial, cea a Fraţilor Grimm, care funcţionează şi ca un ochi cinematografic, proiectiv şi revelator.
Niciunul dintre personaje sau naratorul nu ajung neutri, în ciuda persoanei a III-a, des întâlnită. Tehnica este mereu de aşteptare „hoaţă”, bine ţintită asupra cititorului, încă o dată solicitat de alunecarea către persoana I, aşa încât găsim la tot pasul bucăţi înmânate personajelor, am zice subiective, dar şi aici nu e ceva static, îndată o anume persoană I se retrage şi face loc alteia sau celei omnisciente, antropologul romancier. Această tehnică cere atenţie, dar e mânuită foarte strâns, cu chei diverse de interpretare.
De altfel, se pune în abis, eu aş zice în… conştiinţă scriitoricească, însăşi tactica narativă, tipul de segmentare şi asamblare, de textexistenţă fărâmiţată, de fapt. Se infiltrează cu tact asemenea notaţii lucide, dar, atenţie, şi ele stau sub patina unei aşteptări înşelate, întrucât nu trebuie luat cu crezământ total „autorul” dinăuntru, genial în specialitatea de… antropolog. Aici se mai petrece un fapt, manuscrisul în desfăşurare capătă statut de obiect artistic încă din… facere, tot o performanţă. Forţa pasajelor de comentarii la scriitura proprie stă în marcarea crispării de autor care vrea să se căiască nu de textură, ci de alegerile din viaţă. În felul acesta, poveştile fragmentate din rama poveştii supreme îşi conţin şi perspectiva, privirea de „vulpe”, cunoscătoare, vrăjitorească şi atotcuprinzătoare totodată. Aş spune că scurtele comentarii auctoriale au şi darul de a pune în discuţie tehnica însăşi a romanului, dar şi pe aceea de a cenzura greşelile şi viciile de lectură, Doamnelor şi Domnilor cetitori! Nu se pune problema că autoarea de pe copertă ar aştepta vreo îngăduinţă, tuşele sunt dure, actuale. Se instalează o provincie a artei în genere în acest roman provocator, în ciuda eleganţei, şi stilistice. Astfel, după fenta artistică a antropologului că ar fi într-o criză scripturală, după aducerea în discuţie a statutului familial al povestitoarei primordiale, Dorchen, se face o prezentare nudă a scriiturii de faţă, ca şi cum modelul e vinovat de asemenea asamblare. Şiretenia narativă e demnă de citat:
„… forma poveştii pe care o vor mereu netezită, îmblânzită, până când întunericul din ea le scapă din mână, iese printre picături, printre cuvinte, prin vocea lipsă a lui Dorchen, prin încheieturile ei dureroase, răsucite de artrită ca nodurile de papură (a se vedea în acest pasaj semantica dublă, natural-simbolic, cu care operează Ioana Bâldea Constantinescu peste tot, n. n.). Aşa că povestea însăşi se ramifică, îi scapă uneori printre degete în pagini interminabile de teorie literară sau de ludic etimologic, de speculaţie etnologică şi peroraţii culturale…”.
Interesantă este şi perspectiva inversată, cea dintre cursul narativ şi cel existenţial, ca în următorul pasaj auctorial, lucrat tot în dublu semantic:
„Nu era nimic de reparat, ei erau de netrăit, de neîntâmplat. Şi atunci nu mai e nimic de făcut decât să te descoşi din poveste, pentru că, spre deosebire de alţi copii – cei iubiţi, cei doriţi – firele din care erai tu făcut nu folosesc la nimic nimănui”.
Totuşi, romanul vieţii continuă, conştient întru recuperare-căinţă:
„Mă recuperez pe mine, povestitorul. Vocea narativă. Eu. Carnea pe sub care mişună gândurile”.
Eul, de fapt autorul făcut din bucăţi de viaţă, ale lui şi ale celor de la intersecţia lumilor, surorile Schell, femeile Clara, Marha, Teo. Este şi el prins între uşi, în acel Între greu de purtat, dar transportabil prin scris („unde vocea narativă e convenţia”), dar unul care se identifică celui de faţă, lucid, activ:
„Toate trebuie să încapă în timpul ei (al convenţiei, n. n.), în timpul subiectiv pe care şi-l croieşte dintr-o cronologie amorfă. Din ce-şi aminteşte, din ce proiectează…”.
Aceea care va găsi şi „cheia” ieşirii din labirintul amintirilor, proiecţiilor, neputinţelor şi chiar traumei de trei generaţii este Teo. Ea conştientizează puterea lumii de afară în geamănul, scris şi vorbit, pornind de la propria mamă, pusă pe spovedanie, nu în altă ipostază decât a lui Dorchen, povestitoarea supremă. Vorbim de ştiinţa, punerea în adânc a formulei, asamblării existenţelor, unghiului, coerenţei şi interogaţiei:
„Uneori Teo simte că se tăvăleşte în cenuşa unei lumi care s-a dus. O răscoleşte cu uneltele lumii ei. O desface în track-uri pe care le lipeşte, ca de obicei, într-o poveste. Poate că asta înseamnă să scrii, de fapt. Iei vocile făcute bucăţi şi le montezi pe un fir logic”.
Aflăm în oglindă procedeul narativ al ficţiunii antropologului, care îşi expune formula, dar cu ludicul în floare:
„…nu aşa merge povestea. Ea creşte inegal şi relativ incoerent, ca un corp care se luptă să ajungă la maturitate. Păcătuieşte prin lipsa de simetrie, de echilibru, de pondere, de căderi de ritm şi un balans incert între fantezie şi verosimilitate”.
Atenţie, cititorule grăbit, cheia de lectură se află înăuntrul cărţii, cu şiretenia de rigoare, fireşte. Flautistul din rama poveştilor de aici, cu legenda străveche în fundal, se expune periodic în text, uneori ca o tehnică de ieşire din vreun impas existenţial şi narativ, deopotrivă.
Naraţia aceasta din segmentări şi trimiteri la vieţi şi texte, poveşti recalibrate autentic de un antropolog, are un fir susţinut cu fiecare dintre istoriile de familie, de locuri şi, să o spunem, de stări prin care Ioana Bâldea Constantinescu conturează o lume interioară greu de prins doar din fapte. Stările sunt acute, senzorialitatea are un teritoriu amplu de desfăşurare, văzul şi auzul sunt donatoare de momente dureroase, de singurătăţi asumate, de neînţelegeri vinovate, de tăceri deopotrivă. Sunt extrem de bine fixaţi şi taţii beţivi, amorfi sau posesivi, şi mamele pline de ură, de neînţelegere a celuilalt, negociatori de destine întru bani dacă un tip de societate permite asta, cum este comunismul, de distrugeri de locuri fiinţate şi după, prin amintiri, sau desfiinţate prin destrămare, case descrise cu o minuţiozitate demnă de un realist notoriu, portrete în relief, al Clarei, memorabil, etc. Toate conduc la o lume de întâlnire a uneia vechi cu cea nouă, un Între care se dediabolizează prin mărturisire, fie scrisă, a lui Johannes, fie vorbită, a Marhei, aceasta din urmă asamblată, tot din bucăţi, de data aceasta vorbite, ca o proiecţie catartică a fiicei sale, Teo, ultima femeie din triunghiul generaţionist, care aduce, astfel, unindu-i pe neuniţi, izbăvirea.
Capcanele de lectură, tehnica segmentării şi asamblării finale, descrierile şi portretele caracterologice, trimiterile livreşti, cadrul poveştii Grimm-ilor şi acuitatea povestirilor dinăuntrul ramei sunt seducătoare prin verosimilitatea traumelor, spectaculosul unora dintre ele, prin dublul semantic, prin referinţe la spectacolul letal al dansului ucigaş din Strasbourg, de pildă, prin personalizarea unor stări, tăcere, linişte, voce, prin fantasticul drămuit, ca în exemplul vulpii, prin atâtea şi atâtea aluzii livreşti şi prin cronicile scurte şi dure la trecutul recent nouă.
Castelul e locul ultim al cărţii, martor al Lumii vechi, care, asemenea altor obiecte capătă statut de personaj, cum devin şi multele obiecte din urma demolărilor de pe Uranus. E uimitor cum simplele lucruri, şi din familiile eşalonate pe lărgime şi adâncime, vorbesc despre destin în această carte seducătoare, unde capcanele sunt multe, cum şi sensurile iradiază când dai să simplifici….
Cartea scapă, adesea, încadrării şi sensului comod, este multiplă. Ca şi lumile ei încadrate poveştii-mamă. Dar şi rama e vieţuită. Povestea Grimm ţâşneşte livresc şi ontologic dintr-odată, ca ochiul auriu al Clarei, cel vrăjitor.
Ioana Bâldea Constantinescu, „Castelul din oraşul meu”, Editura Litera, anul publicării: 2024, nr. pagini: 384
scrie un comentariu