Treimea de la Târgu Jiu impune prin prezenţa unei căi, fie cea indicată de exegeză: moarte, nuntă, înălţare, conform ordinii impuse de sculpturi, fie cea pe care şi-o permite vizitatorul sau pur şi simplu mintea, memoria, visul celui care ia contact cu Masa tăcerii, Poarta sărutului şi Coloana fără sfârşit.
Sanctuarul oltenesc devine imaginea totalităţii, loc de pelerinaj, pomenire a morţilor, a împlinirii din viaţă şi a re-dării în unitate ca să fie posibilă mântuirea/axialitatea. Crucea, ca în templul indian, cu braţele/lateralele Porţii sărutului, se simte ca figură de adâncime.
Complexul de la Târgu Jiu este, între operele brâncuşiene, cea mai apropiată de imaginarul eminescian şi de marile poeme ale morţii din literatura populară românească. Imaginea „luminişului”, a „bolţii crăpate”, a creştetului luminos la sculpturile/templu (Brâncuşi), este urmată de formarea axei luminii columnare (la Eminescu: „Şi dacă stele bat în lac/ Adâncu-i luminându-l/ E ca durerea mea s-o-mpac/ Înseninându-mi gândul”), identică, la amiază, Coloanei fără sfârşit. În acelaşi timp, dacă la Eminescu bate în lac şi soarele şi luna simultan, în centrul lumii/complexul de la Târgu Jiu, moartea şi viaţa stau „laolaltă” în fiecare dintre cele trei elemente (grup biblic).
În ce priveşte spaţiul brâncuşian, ca şi cel eminescian, acesta este surprins întotdeauna în clipa facerii, stabilirii Centrului şi iniţierii în moarte, într-un circuit pe care sculptorul, chiar şi în Oltenia, îl redă cu fiecare piesă a complexului şi, îndeosebi, cu drumul, Dao în formulă românească.
Seninătatea sculpturilor în rugăciune este şi cea a înţelepţilor vedici, ca şi cea a ciobanului din Mioriţa sau a Meşterului Manole, ca şi modul de a proiecta/finaliza, fie şi pentru hobiţenii morţi, la Brâncuşi. Fântânile gândite în atâtea momente de sculptor au acelaşi destin creator dat de Meşterul Manole, dar şi curgerea din Revedere, trecerea în forma – fluviu dacic, ovoidal în clipa lui de oprire/captare a bolţii cereşti, a păsărilor-cruce, oricum „mijloc” acvatic abisal, în care se fixează, prin revelaţie/înseninare, axa luminii, cu prezenţa permanentă a simbolurilor ciclităţii, ca romboizii brâncuşieni, în fond, sau suprafeţele şlefuite ale Mesei tăcerii, scaunelor, ochiului în mişcare continuă dintre unu şi doi, re-dării întregului, această seninătate/echilibru, egal cu moartea iniţiatică, „oda” lui Brâncuşi de la Târgu Jiu.
Săruturile… sunt întâlniri în moarte, continuitate a cuplului prin iubire, ca şi la Eminescu. Poarta sărutului este, de asemenea, explicită, în bipolaritatea ei. Cuplul redat sieşi, fie în varianta multiplicată, fie în cea a ochiului cosmogonic de pe laterale, va urma calea spre înălţare (Coloana fără sfârșit),cale polarizată şi de pământ şi de cer, în acelaşi timp, şi de viaţă şi de moarte, cum bradul/stâlpul/scară cerească îşi regăseşte funcţiile duble (moarte/nuntă).
Stâlpul casei ţărăneşti sau bradul (nupţial ori sepulcral) nu pot fi înlăturate ca sursă a înţelesurilor în sculptura brâncuşiană, dar şi corespondenţele cu alte forme primitive, arhetipale, mereu ritualice de aiurea, nu se anulează. Intră în aria corespondenţelor/corespunderilor de cutume/arte. Oricum, traseul de la Târgu Jiu, cu împlinirea lui aproape de cer, distribuie trei elemente din tiparul tradiţiei – masă, poartă, stâlp. După coexistenţa cu morţii a celor 12 vii/apostoli etc. (Masa tăcerii), după despărţirea iniţiatică de „acasa” fiecăruia, pelerinul/privitorul trece prin luminişul-pridvorul „porţii”/nuntă, o reîntregire căreia îi urmează verticala simultaneizărilor columnare, suliţa şi strigătul unind polii, principiile-capăt, ca şi Păsările.
Se impune la Târgu Jiu alegerea locului după un scenariu cu sacrificiul/moartea la temelie (ca şi în cazul Săruturilor, dar și al proiectelor diverse, rămase în… fașă), mai ales că prima piesă gândită şi montată în Gorj a fost Coloana…,simbol al androginiei, sinteză cu stâlpul, săgeata, strigătul („a morţiu”, dacă se poate spune), coloană pe care organicitatea lui Adam şi Eva se reia de un număr de ori (greu de găsit/acceptat, în fine, gândit și realizat de Brâncuşi), care să conducă… la nesfârşire chiar infinităţile. Ca şi Eminescu, Brâncuşi realizează perechi într-un univers în care complementaritatea, opoziţia sunt fugi înglobate. Faptul că exegeza indică începerea Căii de la ultimul element lucrat de Brâncuşi (Masa tăcerii) este, în realitate, indicaţia unui sfârşit care începe (şi invers), prin urmare, circularitatea drumului iniţiatic. De parcă perechea ar putea uita moartea (nu?!). De fapt, Masa tăcerii, încă din numire cu atributul morţii, vidului, este înconjurată de cuplurile, piese iarăşi bivalente, ceea ce înseamnă că acest element al trinităţii are, ca şi ansamblul, antonimele în vedere.
Faţă de feţele circulare, oglinzi ale Mesei… ori scaunelor, ovalul/ou, cu care îşi începe/termină zborul Pasărea în văzduh, indică geneza. Forma „crucişă” dă mai multă tensiune decât cea plană, amintind de Începutul lumii, mai bine zis dincolo de el, acolo unde pasărea ţine în ciocul ei Facerea, ea însăşi un ovoid subţiat până la a se identifica cu o curgere în sus sau cu romboizii Coloanei…; nu întâmplător fragmente columnare sunt pământ/soclu pentru pasăre.
Distanţările dintre piesele ansamblului de la Târgu Jiu ori dintre elementele dinăuntrul unei sculpturi, apropierile dintre opuse ori multiplicarea până la redarea unei mişcări circulare pe forme pătrate, dreptunghiulare, romboidale, conduc la o reală armonie/linişte între lumi, acceptări iniţiatice ca dintr-un oracol. De fapt, „eroul” comemorat de Brâncuşi nu e departe de un Oedip, care îşi urmează vocile prevestitoare, avataruri ale unui păstor mioritic în toiagul lui Tiresias.
Ca şi Eminescu, Brâncuşi realizează exerciţii de echilibru, liniştire, un „Se bate miezul nopţii” cu fiecare sculptură, în care se reţine timpul zero, punând în cumpănă lumirea/nuntirea unită cu moartea într-un ritual al trecerii permanentizat (brad, stâlp, în fond înălţare „din valurile vremii”, „Din noaptea”), împletite fiind antinomiile. Budha arată ca un contemplator/cunoscător cu vidurile/tăceri, „gândiri nenfiinţate”, demne de Glossă, la o lume ale cărei plinuri sunt atât de cosmogonice şi la Brâncuşi în toate sculpturile în care apar. De fapt, golurile, mai bine zis sculptura în lemn, după cea monolitică, vine la Brâncuşi târziu, când Începutul lumii a trecut în văzduh, s-a manifestat ca oul-cuvânt al ultimei păsări, mai aproape de imaginile din Rig-Veda decât din Măiastra.
Funcţia dublă (şi) a sculpturilor de la Târgu Jiu e datorată prezenţei unui izomorfism artistic, religios, tradiţional, care se leagă de momentul prăznuirii împreună a viilor şi morţilor, ca şi de alte manifestări apropiate sau din aceeaşi arie de expresie/comunicare complexă.
Trecerea la alt nivel de existenţă se face cu parcurgerea, învăţarea drumului până la Căpăţână (la Târgu Jiu – Coloana…), momentul sacrificiului „urcarea la cer”, dar şi coborârea simultan pe axă, la pământ, unde e reclamată viziunea lui „acasă”, „aproape de oi”. Trilogia oltenească, mai mult decât indivizii (alte sculpturi!), redă acea comunicare totală din timpul ritualului cu starea de ghemuire a cuplurilor în ,,dans” (sincretism) şi cu formule de expresie magice, cum cele romboidale în limbaj sculptural refac versul eminescian, narcotic şi ondulat/legănat.
Dacă Rugăciunea este, în scurt, o Mortua est, complexul de la Târgu Jiu stă între Odă (în metru antic) şi Glossă, e organică şi gnomică în cele trei piese care, parcă, se întorc, la nivelul limbajului sculptural, la origini. Ca orice întoarcere este multă modernitate în ea. O sculptură cum ar fi Cuminţenia pământului este stranie şi prin primitivitatea „fricii”, exprimată de poziţia braţelor, cât şi de partea întunecoasă, jumătatea din figura femeii neprimitoare e crispată, cu antirugăciunea în ea. Sărutul,însă, şterge teama şi întunericul, deşi este un monolit în corespondenţă cu cel/cea „fără corp”. Femeia dinaintea Sărutului se temea de strigoi, se afla cu o latură în moarte, fără liniştea împlinirii, cu alter-ii la vedere, mai neptunică decât oricare chip din imaginarul brâncuşian, dar profitabilă în asimetria care va rodi pe o parte, neîmpăcată cu sine. Şi calea printre morţii gorjeni are o „tăcere” şi un sarcofag, dar acestea sunt în armonie cu viaţa, aşa cum arată masa, bradul ori poarta la români (în tradiţii, sculpturi, literatura populară).
Nunta cu care omul se petrece este desenată în piatră, cuplu după cuplu, sau doar ochi, cosmic, eternizând erosul şi în momentul zero, clipă a porţii-mormânt, statică, dar şi circulară prin brâul perechilor şi tensiunea semicercurilor săpate adânc, cearcăn ontologic, o mişcare apropiată de cea a ochiului plin, genezic, cel care păstrează lumina şi urmează firea/organicitatea. Atitudinea unui Budha brâncuşian, aici la Poarta sărutului, ar putea fi, prin golurile sale oculare, o cale complementară a ne-facerii/seninătății dar transmiţând lumina în toate elementele sculpturale, iluminându-le. Ai senzația distanței rugăciunii, cu prezenţa binelui şi răului, totodată, într-o sculptură ciudată, cum este Cuminţenia pământului, cu atât mai expresivă în timp. Altfel, şi opoziţia puţin tuşată ori mica asimetrie bărbat-femeie din Sărutul conduce la Dao. Femeia din cimitirul buzoian sau cuplul „fără picioare” nu-s nici ei conştienţi că le lipseşte ceva; umblă înăuntru până află drumul întoarcerii la ei înşişi. Spre această fiinţă din adânc curg toate formele brâncuşiene, fie şi cele care urcă la cer, amestecându-l cu pământul, cum fac Păsările, Leda, Cocoşul etc.
Însuşi Brâncuşi, căzut ca să se înalțe în timp – atelierul din Paris, are nevoie de sculpturile lui pentru a reface plaiul, spaţiu arhetipal în care fântână, coloană, masă, bărbatul cu femeia lui, cocoşul, ţestoasa, pasărea îndreptau prefacerile de sub bolta/vreme în rânduieli drepte, familiare, fireşti artistului, ca şi instrumentele ciobanului din Mioriţa. Chiar nefăpt(uire)a lui manifestă o cale spre desăvârşire, ca şi înţelepţii brâncuşieni, care se folosesc de ce spun ,,golurile”. Budha arată emblematic în trei (goluri) cât trei naşteri.
Ritual cu trei suflete
Ritualul romboidal constă în parcurgerea în ritm a itinerarului transcendent. Dacă această Coloană… ar fi scoasă din ansamblu, omul s-ar rătăci, ar fi neinițiat. În fond, înălţarea înseamnă a prelua altă treaptă de existenţă după ce a săvârşit-o pe cea lumească, prin familie/nuntă. Aşezaţi pe locurile fragmentate ale scaunelor, morţii/viii stau la marele timp circular într-o locuinţă cu prăznuirea în ea, rostul de construcţie a familiei în omphalos. Forma Mesei tăcerii o întăreşte. Templul pare adus la scară rurală, cu stâlpii, cerdacul, poarta şi copacii protectori, fără a pierde chintesența.
Mijlocul, fixat de roată peste roată, oglindeşte timpul solarităţii depline, la care se adaugă spiţele/scaune pe un fus/oră de tipul Sarmizegetusei. Din acest moment a şi început revelaţia, cu cele trei spirite ale sanctuarului. Coloana… din „pridvor” susţine bolta, aparţinând aceluiaşi simbolism al centrului din lirica eminesciană. Cosmogonia debutează cu „tăcerea” Mesei…, înconjurată de spirite lunare lângă apa curgătoare, parcă anume aleasă lângă „moară”, deşi lipsa acvaticului în cele trei corpuri întrupate la Târgu Jiu este suplinită de forţa lor de reflexie/tensionare, de curgerea elementelor circulare şi de repetiţii sau polarizarea mişcărilor/axelor. Oglinda cu soarele este refăcută de suprafeţele mesei şi scaunelor, cu atât mai mult de tăietura finală a romboidului care primește la ceas anume lumina și se înalță/coboară. Și ochii-cuplu se reflectă înăuntru cu o tăietură care împarte singurătatea/unicitatea, ţinând perechea în unitate mereu.
În cazul Coloanei fără sfârșit, comunicarea între sus şi jos este continuă, datorită repetării şi înjumătăţirii la capete a romboizilor, reflectarea-viziune circulând de la una la cealaltă. Mai înainte, însă, cuplul a trecut, simbolic, prin nuntă. Ca să poată călători în unitate şi, mai ales, să transforme moartea în viaţă/iubire perpetuă. Locuitorii din morţi, la masă cu ceilalţi, aşteaptă, parcă, judecata de apoi, invitaţi. Treimea are ca ecou botezul, anume pentru dincolo.
Chiar dacă drumul dintre elementele ansamblului gorjean nu-i făcut în litera exegezei brâncuşiene, insul este cuprins de „misterele” trei, aceste sculpturi, în care se conştientizează sacrul; oricum cadranul e cosmic, iar simbolismul cosmogonic – prezent. Coloana fără sfârșit face parte dintr-un scenariu de supra, mereu supra-vieţuire, odată ce perechile află moartea ca inseminare şi înălţare. Repetiţiile marchează ciclicitatea în univers, cu polii delimitaţi şi întâlniţi, totodată. Ondulaţia-brâu de pe arhitravă, cea indicată de romboizii ori ocularitatea în mişcare erotică, conduc la figura ovoidului, totdeauna în punctul facere, dar cu ştiinţa morţii. Fuziunea cuplurilor insistă asupra unirilor, în timp ce multiplicarea conduce la ritual, echilibrul între fiinţe opuse, nivele de existenţă, spaţii şi timpuri, fără a exclude tensiunea. Sărutul ocular e un exemplu, realizat în imaginea ochiului cosmogonic, cel cu vederea internă, acolo unde contrariile se adorm, iar timpul nu mai ştie de sine.
Faptul că imaginarul (eminescian şi cel brâncuşian) se constituie din perechi arată că prezenţa femininului şi masculinului, continuităţii şi discontinuităţii, mişcării şi nemişcării, înălţării şi coborârii etc. este nu doar o seducţie orientală, ci o modalitate de a se prezenta universul în imagini de adâncime. Componentele de la Târgu Jiu, aşezate pe un traseu totalizant, conţin, în dinamica lor, şi moartea. Se întâmplă, ca la Mioriţa sau ca în lirica eminesciană, nunta să se potrivească limitei omeneşti, să se petreacă odată cu moartea. Acest sacrificiu în a găsi unitatea/veşnicia ţine (și) de un subconştient colectiv; atunci imaginile re-devin primordiale, matriciale. Simultaneitatea viaţă/moarte, pe un singur traseu, dar şi în fiecare corp întrupat la Târgu Jiu, ţine tot de armonia formelor. Se ajunge la un compus spaţial/templu, în care până şi numărul romboizilor (măriţi faţă de Coloana… pariziană, micşoraţi faţă de comanda oltenească), şi prezenţa treiului conduc la un echilibru (numeric) pus pe universalitate, ucronie chiar.
Calea Treimii este cea regală, „dao” aproape.
Puteţi citi şi părţile anterioare ale eseului:
Brâncuşi, de la „gura de rai” pariziană la spaţiul românesc (1)
Brâncuşi, spre o artă a templului (2)
…iar dacă doriţi să susţineţi citestema.ro (mulţumiri!):
scrie un comentariu