Mugur Grosu (născut în 1973, la Constanța) a fost membru fondator al Cenaclului de Marți și al Asociației ASALT. Poet, performer, publicist și grafician, Mugur Grosu a publicat volumele de poezie Haltera cu zurgălăi (2001) și Grossomodo (2011), o carte de publicistică, Măcelărie (2006), și trei volume experiment — sms: ei respiră și fac dragoste ca și fluturii (2006), press / troleul 43 s-a spânzurat cu cordonul de la capot (2007) și status (2013). În anul 2021, punând bazele unei tradiții, aceea de a publica un volum de poezie o dată la zece ani, îi apare cartea principala morengo, la Casa de Editură Max Blecher din București. Asupra acesteia mă voi apleca și eu în cele ce urmează.
Noul volum de poeme, structurat pe trei secțiuni, purtând numele unor culori: Galben, Roșu și Negru, a căror semnificație individuală nu este pe deplin dezvăluită, lăsând cititorului loc de speculații în câmpul metaforelor cromatice, dar despre care poetul spune într-unul dintre poeme că luate împreună reprezintă un drapel al iubirii, adună între coperți poeme (în principiu) de dragoste, dar în niciun caz dintre cele sforăitoare sau lacrimogene, ci unele în care dragostea îmbracă felurite haine estetice și se asociază cu diverse alte stări și sentimente, la fel de conforme cu ceea ce putem numi astăzi poezie adevărată.
O primă haină pe care o îmbracă poemele de dragoste ale lui Mugur Grosu, în principal în cea dintâi secțiune, Galben, este aceea a melancoliei, poetul evocând o serie de episoade „amoroase” din copilăria și preadolescența petrecute la malul Mării Negre, în Constanța natală. Sunt poeme ce mustesc în egală măsură de umor și duioșie, în care acesta descrie sau mai curând retrăiește, la nivel anamnetic, dar cernute și prin mintea de adult, mici secvențe în care primii fiori erotici, conștienți sau nu, și-au făcut apariția în viața lui:
„pentru că nu puteam să dorm/și tot evadam din așternuturi, la creșă/ mă legau de pat cu niște ciorapi de nylon,/ așa că la grădiniță învățasem să mimez somnul/ cum alții ar imita un orgasm,/ cu sforăieli și tot tacâmul/ chiar și când ne lăsau singuri,/ stăteam liniștit pe o parte,/ cu fața la ursuleții de pe pijamaua Denisei/ care dormea mereu cu spatele,/ îi urmăream ore-n șir fremătând/ în ritmul respirației ei,/ încă-i văd foarte limpede,/ dar nu-mi amintesc nimic de chipul ei,/ parcă încă aștept să se întoarcă spre mine/ și să mă lege de pat cu ciorapii ei de nylon”;
„în banca de peste culoar, Andreea/ scria ceva aplecată,/ și sarafanul care-i cădea de pe umerii goi/ mă lăsa să-i întrezăresc umbra curburii sânului stâng/ și ascunzișul subrațului, din care țâșneau/ ca dintr-un foc potolit scânteile negre/ ale unor firicele de păr/ și dogoarea lor făcea ca vipia zilei de vară/ să muște și mai adânc”.
În secțiunea a doua, Roșu, sunt grupate poemele în care dragostea este deplin conștientizată, fie că vorbim despre vârsta adolescenței depline sau de aceea a primei tinereți. Sunt poeme în care melancolia și umorul se estompează, fără însă a dispărea definitiv, făcând loc unor poeme mai curând realiste (unele dintre ele, adevărate povestiri în versuri), în care emoția este mai atent dozată, fiind presărată din loc în loc prin intermediul unor metafore voit mai dure, care să dea atât impresia de maturitate, cât și pe aceea de afirmare concretă a masculinității împlinite:
„când iubești e ca-ntr-un joc din ăla sângeros/ de calculator/ când din senin vezi în dreptul scorului că ți-a mai/ apărut o inimă/ și știi că ai mai primit o viață”;
„inima mea ca un câine plouat/ mirosind a maidan/ în care s-au îngropat/ cadavrele celorlalte iubiri// inima ta, curată ca un os dezgolit/ spre care fac o reverență când/ colții mi-i dezvelesc și întind/ ca pe-un buchet de trandafiri”.
În secțiunea finală, Negru, însăși iubirea începe să se estompeze, poetul lăsând impresia că pentru el aceasta nu mai este ceva tangibil, palpabil, realizabil. Accentul în această parte pică pe întâmplări în egală măsură reale, concrete, dar și învăluite de cele mai multe ori în „realități” imateriale, de cele mai multe eterice, aburii alcoolului fiind acum o constantă în poemele sale. Cu toate acestea, în chiar ultimul poem, iubirea revine în forță, tot într-un „scenariu” imaterial, dar de data aceasta din sfera misticii, demers prin care dragostea este reașezată (sau poate așezată pentru prima oară în acest volum) în demnitatea sa originară:
„uneori mă gândesc la text ca la o grădină/ pe care-o sap în colțul unei pagini// la început era o pagină albă/ netocmită și goală/ și degetele mele se purtau ca un abur deasupra ei/ și-au făcut o grădină/ și au plantat-o cu felurite poame,/ din care orice bărbat și femeie/ să se poată-nfrupta în voie,/ mai puțin din pomul din mijloc,/ pe care mă prefac c-am uitat/ să-l plantez// aș vrea să-i pot spune poeziei mele:/ dragostea mea,/ ești mai frumoasă decât Cântarea Cântărilor,/ ți se cuvine orice din mine,/ să mă stăpânești sănătoasă,/ să mă porți prin cele mai sălbatice locuri/ sunt noua ta pereche de pantofi cu toc,/ și cerneala în care îți vei înmuia tocul, firește,/ e pielea mea, împunge-o/ așa cum ai da pinteni unui cal la galop, până va țâșni sângele,/ și cu voalul lui să te-mbraci,/ voal roșu de mireasă macabră,/ sunt firicelul de păr care abia învață să se ridice/ dintr-un por al axilei tale,/ când îmi voi face simțită prezența,/ mâna ta va coborî cu o radieră/ să șteargă tot,/ să fie iarăși/ pagina albă”.
De altfel, poemele de dragoste ale lui Mugur Grosu din principala morengo sunt însoțite da capo al fine de o formă de religiozitate, în sensul în care, indiferent de vârsta evocată sau de întâmplările amintite, el își manifestă față de acest sentiment o anume reverențiozitate, o anume pietate, ca și cum prin fiecare poem s-ar ruga la dragostea însăși să-l ierte pentru greșelile comise, să-i dea putere să meargă mai departe și să nu-l părăsească niciodată. În acest sens am putea spune că întregul volum este o Cântarea Cântărilor scrisă și trăită la malul Mării Negre.
Volumul se distinge și din punct de vedere grafic, fiind îmbogățit cu o sumă de manifestări plastice semnate de artiștii vizuali Miguel Platero, Adrian Preda, Dumitru Gorzo, Ștefan Ungureanu, Gili Mocanu, Giuliano Nardin, Paula Muñoz Zygmunt, Lumi Mihai, Daniel Bălănescu, Ion Barbu, Dan Perjovschi, Nicolae Comănescu și Ana Toma a.k.a. Tomagraph.
Mugur Grosu, principala morengo, Casa de Editură Max Blecher, anul publicării: 2021, nr. pagini: 174
Puteţi cumpăra cartea de la:
Fotografie reprezentativă de Adrien Ledoux pe Unsplash (crop)
scrie un comentariu