libris.ro

În centrul istoric al vechiului Tomis, Constanța de astăzi, chip plăsmuit ca al zeilor ale căror iubiri pentru muritoare le-a cântat în „Metamorfoze”, Ovidiu, statuia sculptorului italian Ettore Ferrari, cu privirea plecată-n țărână, e cu fața spre mare. Pontul Euxin, marea mai neagră decât tristețea în care poetul latin s-a adâncit în lungul drum al exilului de la Elba către Tomis, este singura priveliște pe care cel ce-a scris „Arta iubirii” a fost blestemat să o privească în veci. „Nu-i nimeni ale cărui urechi ar putea să-mi înţeleagă poeziile,/ dacă i le-aş citi./ Nici n-am un loc potrivit unde să mă retrag”, a plâns în „Tristele” poetul ce-a așteptat la nesfârșit o iertare ce n-a mai venit.

Născut în Sulmona, la 20 martie în anul 43 înainte de Hristos, Publius Ovidius Naso, precum fratele său cu un an mai mare, a avut parte de o educație aleasă. Renunțând la o posibilă carieră politică, cel ce-avea să se-așeze de-a pururi alături de Horațiu și Virgiliu, începe să scrie și să publice „Când am citit la lume întîi a’ mele versuri,/ Îmi și răsesem barba cam de vreo două ori”. După „Amoruri”, un început timid în care a cântat-o pe Corina, un pseudonim al unei încântătoare domnițe ce l-a prins în mrejele sale, și încurajat de reacțiile publicului și ale prietenilor poeți, Ovidiu a continuat cu „Heriode”, „Arta iubirii”, „Cosmetice”, „Remediile iubirii” și „Metamorfoze”, apogeul carierei în care soarta părea să-i surâdă pe deplin. La doar 50 de ani, Publius Ovidius Naso avea parte de recunoașterea talentului său și de-un destin ce părea a fi unul privilegiat.

Doar că, în timp ce lucra la „Fastele”, în al optulea an după Hristos, împăratul Octavian Augustus s-a mâniat pe drept, a semnat edictul de exilare și l-a trimis pe Ovidiu în celălalt capăt de lume. Motivul mâhnirii imperiale ar fi fost  – scria poetul – „carmen et error”, o poezie și o greșeală. În lungul drum spre ținutul barbar, pe uscat și pe mare, Ovidiu a scris „Tristele” după cum ne spune chiar el în epilogul Cărții I: „Scrisorile din cartea aceasta, ele toate,/ au fost de mine scrise în zbuciumatul-mi drum.” Și tot în „Tristele”, în Cartea a IV-a, găsim autobiografia „Povestea vieții mele” în care poetul a amintit de frate și de părinți, iar în Cartea a III-a este celebrul epitaf încrustat în marmura de la picioarele statuii turnate-n bronz și rămase la malul mării ce-a fost hotar de netrecut pentru poetul nemângâiat, expulzat printre geți: „Eu care zac aice sînt Naso, cântărețul/ Iubirilor gingașe, răpus de-al meu talent./ O! Tu, ce treci pe-alături, dac-ai iubit vreodată,/ Nu-ți fie greu a zice: să-i fie somnul lin!”

Continuarea „Tristelelor” au fost „Ponticele”, un șir lung de scrisori trimise la Roma, rugăminți adresate prietenilor, poeților, amicilor, soției și chiar dușmanilor, prin care Ovidiu a încercat să obțină bunăvoința împăratului. Și lui Pompei i-a scris Ovidiu, și lui Brutus, fostei soții, Gallio, regelui Cotis, unul dintre cei mai temuți regi daci și poate că le-ar fi scris și zeilor din Olimp dacă le-ar fi știut adresele, dar toate încercările au rămas fără succes. Nici Octavian și nici Tiberius, urmașul împăratului, nu l-au rechemat pe Ovidiu la Roma. „Singurătate cere și tihnă poezia:/ Când scrii, să n-ai vreo teamă: eu văd în orice clipă/ Cum sabia barbară pândește capul meu.”

Continuându-și traiul de proscris, neconsolat și implorând grațierea, poetul a continuat să scrie. Plângând, povestind sau dorindu-și moartea, găsim în „Pontice”, printre rânduri, adevărate mărturii despre  viața, limba și obiceiurile geților de acum două mii de ani. În timp, Ovidiu i-a îndrăgit pe locuitori, a scris poezii în limba lor și le-a citit în public. Iar geților le-a plăcut și l-au felicitat zdrăngănindu-și săgețile de luptă din tolbe.

În anul 17 Ovidiu s-a stins departe de Roma ce-i fusese atât de dragă, gândind, conform vremurilor sale, că sufletul îi va hălădui de-a pururi printre barbari. Cinstind memoria marelui poet, geții l-au înmormântat la poarta Tomisului. Nu s-a știut exact unde până când Constantin Chiriță, celebrul romancier, și-a dus Cavalerii Florii de Cireș la malul Mării Negre și luând urma poetului, în ultimul volum al seriei, „Drum bun, Cireșari!”, descoperă locul în care se află mormântul.

Ovidiu, „Opere”, Editura Gunivas, anul publicării: 2001, nr. pagini: 1248

Traducerea din limba latină – pentru prima oară, într-o singură carte, traducerea în limba română a  tuturor operelor majore ale lui Ovidiu: Maria-Valeria Petrescu (Heroide, Amoruri, Arta iubirii, Remediile iubirii), Ion Florescu (Metamorfoze), Ion Florescu și Traian Costa (Fastele), Theodor Naum (Tristele, Ponticele)

Cartea este disponibilă pe libris.ro.

libris.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here