polirom.ro

„Cântecul păsării de plajă”, cel mai nou titlu semnat Tudor Ganea, publicat recent de Editura Polirom în colecţia Ego. Proză, este primul său roman realist sută la sută. „Abordarea asta constituie un nou start pentru mine” spune Tudor în acest interviu menit să vă apropie de o carte strong, una dintre cele mai bune ale literaturii noastre din ultimii ani.

Tudor, chiar tu ai spus, în alt interviu, că atunci când scoţi o carte pe an există riscul ca uneori să fii neglijat. Cum ai atrage tu atenţia asupra „Cântecului păsării de plajă”? Ce ai încercat diferit aici, ce ai păstrat?

În primul rând pe asta am scos-o la doi ani distanță față de precedenta, care ieșise în 2019. Deci, iată, încet-încet intru și eu în rândul lumii literare serioase. Am observat că în bula literară periodicitatea unanim acceptată ca fiind validă – în ceea ce privește publicarea unui roman – începe de la trei ani în sus. Cam atât cică ar fi timpul minim de fezandare al unui roman, altfel nu e bine, faci grafomanie. Un scriitor serios nu scoate o carte pe an punct! Așa o fi. Numai că pe mine nu mă interesează absolut deloc „regulile” astea, la fel cum nu mă pasionează nici să fiu perceput ca „scriitor serios”. Fiecare cu aparatul lui de digestie și excreție literară. O carte bună e o carte bună, la fel cum o carte proastă e o carte proastă indiferent de numărul de pagini sau ani în care a fost scrisă. Dacă eu mă simt în vână acum și poate mai încolo n-o să mai fiu, de ce să nu public? Și apropo, primele mele trei cărți sunt micro-romane care nu depășesc 250.000 de semne de căciulă. Abia cu 8 și Cântecul am sărit de 400.000 de semne pe carte, deci abia pe astea două le pot numi la limită „romane”. Așa că nu înțeleg reproșurile cârcotașilor de serviciu care îmi criticau publicatul anual din moment ce am scos niște cărticele cât niște nuvele. Un micro-roman/nuvelă pe an nu mi se pare mare schemă. Dacă scoteam ditamai cărțoaiele, hai treacă-meargă, deși nici atunci nu aș fi fost de acord cu genul ăsta de critică pe unitate de timp.

În ce privește neglijarea de care vorbeai, da, poți fi neglijat când publici des, e oarecum normal să se întâmple asta, dar e un risc pe care mi-l asum. Asta e. Nu-mi bat prea tare capul pe tema asta. Dar să știi că, pe lângă chestiile nasoale, publicatul-anual a avut beneficiile lui pentru sănătatea scrisului meu, pentru că e cea mai bună metodă de a primi reacții de la public/critici/scriitori, adică un feedback mega-consistent ce dă un diagnostic pe baza căruia poți identifica greșeli pe care să nu le mai faci, mai ales când vii ca mine din afara filologiei și nu dispui de un aparat tehnico-teoretic cu care să-ți poți face singur o ecografie literară cât de cât acurată. E cum zicea Roth: fiecare carte nouă e o dinamită a cărei explozie face loc următoarei cărți. Așa înaintezi. Eu unul am nevoie de dinamitări dese, pentru că încă simt rocă tare în față și nu dispun de cel mai bun TNT deocamdată.

Cât despre noul meu roman, pot spune că e diferit față de celelalte, pe de o parte, pentru că aici folosesc un narator omniscient subiectiv (făcusem asta și în 8, dar acolo altoisem vocea pe un stil bucolic și focalizam pe personaje dintr-o perspectivă descendentă, iar aici pastorala s-a urbanizat și camera de filmat coboară mult la firul ierbii, face radiografii, apoi revine deasupra FZN-ului, de unde zoomează bezmetic), iar pe de altă parte Cântecul e primul meu roman 100% realist. Nu mai există aici virajele onirice și plonjările în fantastic din celelalte cărți. Plus că e mult autobiografic în cartea asta (locurile, întâmplările, personajele, toate au un corespondent real – din toată cartea, un singur personaj e inventat) și m-am mișcat infinit mai lejer prin FZN decât prin celelalte cărți unde a trebuit să construiesc mult de la zero. Aici am beneficiat de o servită. Sunt impregnat de cartierul în care am locuit timp de 20 de ani, de oamenii de acolo, îi știu pe de rost, așa că mi-a fost ușor să-i pun în pagină. Știam bine lecția înainte să mă apuc s-o scriu. Abordarea asta constituie un nou start pentru mine, iar odată cu această carte cred că am pus bazele începutului unei frumoase prietenii cu realismul.

Posibil să fie cel mai bun roman al tău, aşa cum a spus Marius Chivu. Simţi asta? Sau n-ai cum să le compari?

M-am bucurat mult să văd că Marius crede asta. E prima oară când i-am dat să citească ceva înainte să public și îi sunt recunoscător că a acceptat pentru că țin mult la părerea și sfaturile lui. De comparat, pot să-mi compar cărțile, am mai făcut-o într-un interviu, dar mai apoi un amic scriitor mi-a zis să nu mai fac, că e nesănătos, că hâr, că mâr. Așa că o să-i respect pe jumătate recomandarea și voi spune că aș pune pe primele trei locuri Cântecul păsării de plajă, 8 și Cazemata.

Editura Polirom, 2021, nr. pagini: 224

Mi-ar fi uşor să te întreb cât de multă copilărie personală e aici, în acest roman, de aceea nu o fac. Probabil sunt lucruri pe care le-ai rupt din amintiri ca să le lipeşti la acest corp nou, pentru că aşa sunt toate ficţiunile: niciuna nu e sută la sută doar ficţiune. M-ar interesa să aflu cât din violenţa de aici este trăită, experimentată? E scena aceea cu un câine spânzurat, care pur şi simplu m-a făcut să iau o pauză de citit… Spune-mi că e inventată.

Am fost martor în adolescență la câteva bătăi crunte din FZN, dar de dat pumni n-am dat decât de două ori în viața mea, iar de primit cam tot de atâtea ori (în ambele cazuri a fost ceva superficial, n-am căzut, n-a căzut). În schimb am cunoscut băieți trecuți prin pușcărie – ce pe atunci își spuneau „coțcari”, – care beau seară de seară la barul Cazemată și a căror pasiune era să se bată cu bestialitate cu alții din celelalte cartiere (uneori și între ei). Îi priveam de la distanță, cu inima-purice și cu un sentiment de frică asezonat cu o greață rece, de care nu reușeam să scap nici a doua zi după ce vedeam scandalul cu pricina. Câteodată tremuram, mă apuca tremuratul, deși priveam de departe. Bătăile alea aveau pentru mine și ceilalți copii din FZN aceeași forță de atracție ca filmele de groază ce circulau pe casete VHS în perioada aia. Știam că o să-mi fie frică să dorm singur și că o să am coșmaruri, dar abia așteptam să le vizionez (și le vedeam de două, trei ori în buclă!). Așa era și cu răfuielile smardoilor. Știam că îmi fac rău, că îmi întorc mațele pe dos, că nu e bine ce se întâmplă acolo, dar trebuia să le văd. Cu toții trebuia să le vedem. Bătăile erau anunțate, programate. Se mergea în ceată până la locul confruntărilor. Fiecare brigadă era însoțită de noi – micii martori atârnache – care priveau oripilați cum niște bărbați dau unul într-altul până când unul din ei leșină. Nu mai știu cum e acum (sper că s-au schimbat lucrurile), dar atunci exista în cartiere un cult pentru violență. Pentru bătaie. Smardoii erau regii cartierelor. Fascinau. Le era căutată proximitatea și tânjeam după protecția lor. Ca să intri în grațiile unuia îți suspendai rapid principiile și bruma de mândrie și, la cerința lor, fugeai ca un sclav să le cumperi țigări de la minimarketuri, le aduceai sendvișuri de acasă dacă le era foame și îți cereau asta sau înjurai gratuit trecătorii indicați de ei, spre amuzamentul lor.

Cât despre scena cu câinele spânzurat, mi-ar plăcea să-ți spun că nu e adevărată, dar te-aș minți. La fel cum te-aș minți și dacă ți-aș spune că nu a existat în FZN un om al străzii pe nume Bairam, care avea un măgar înhămat la o cutie cu care căra fier vechi și care dormea în gropi săpate în faleză (toată lumea din FZN îl știe, dacă ajungi pe acolo întreabă de el). Șocaricii, femeia fără un picior – care a dezvirginat câțiva băieți din cartier în întunericul unui bunker de lângă blocul meu, bătăile și toate celelalte scene și personaje care multora li se vor părea exotice, au existat și s-au întâmplat pe străduțele FZN-ului (cât am mai pus eu de la mine sau n-am pus ține de bucătăria mea secretă). La un moment dat m-am gândit că voi fi acuzat de exotizare, dar ce vină am eu dacă lucrurile astea pe care le-am trăit/văzut li se par altora exotice când mie mi-au fost/îmi sunt atat de familiare? E atât de relativă treaba asta cu exotismul literar încât uneori mi se pare realmente nedrept să judeci o carte după criteriul ăsta.

Din câte ştiu, romanul acesta avea un alt titlu în lucru. FZN. Care a fost chimia schimbării lui? (citind romanul pot spune că, da, e mai potrivit aşa cum e acum)

Marius Chivu mi-a sugerat să-l schimb. Și bine a făcut. După 8, cu FZN riscam să mă înscriu într-un manierism al titlurilor obscure și neatrăgătoare. FZN are relevanță pentru constănțeni (e forma prescurtată a numelui cartierului Faleză Nord, în care am copilărit), dar pentru oricine altcineva e o înșiruire bizară de consoane. Așa că am pus mâna pe foaie și am scris într-o zi alte zece variante de titluri. Cântecul a ieșit câștigător, dar hai să dau din casă și să râdem puțin. Uite ce titluri mai găsisem: Mare murdară, Plajele din Faleză Nord, Delfini-calcani-guvizi-garizi, Ainur sare în mare, bjdvnsplt.

Zic că am ales bine.

😊 Spuneai într-un alt interviu, de după primul roman, că-ţi doreai să nu te faci de râs. Cam ce-ţi doreşti acum, după cinci cărţi în cinci ani?

Fix același lucru.

Ce mai citeşti bun, aşa, între cărţile pe care le scrii? Pandemia te-a ajutat să citeşti mai mult sau, tătic fiind, ai o fişă a postului niţel modificată?

2020 e anul în care am citit cel mai puțin – din clasa a opta (când m-am apucat efectiv de citit) și până acum. Tot timpul liber a mers la copil. Așa, pe ciupite, printre biberoane, mâncărici pasate cu blenderul, scălâmbăieli și sute de scutece schimbate, am recitit în ultima vreme patru romane de Philip Roth, unul de Paul Auster, excelentul volum de povestiri al Simonei Goșu, un roman de Peixoto, niște Sylvia Plath și proză scurtă nord-americană (am sărit ca înotătorul lui Cheever din piscina lui Salinger, într-a lui Carver, apoi la Ford, Hemingway și Capote, adică tăticii).

Revenind la „Cântecul păsării de plajă”, îmi amintesc că ai scris pe Bookhub.ro ceva despre cum ai ajuns la structura finală a cărţii, adică de câte ori a fost nevoie să rescrii pentru a te prinde cu ce e bine să începi… Mă gândesc că ar fi interesant şi util să explici cum rescrii sau măcar cum ai rescris aici: pur şi simplu ai luat totul de la zero de mai multe ori sau au fost pasaje pe care le-ai putut muta cu copy-paste?

E prima oară când am rescris atât de mult. De obicei nu prea rescriu. Ce să mă mai ascund, nu rescriu mai deloc. După cum am mai spus, prima variantă am scris-o la persoana întâi. Apoi am schimbat pe a treia și am rescris totul de la capăt, pentru că pusesem farurile pe alt personaj și schimbasem perspectiva. Apoi am luat-o oarecum din nou de la zero când am găsit fraza cu care începe varianta publicată a romanului. Am păstrat vreo 20-30% din ce scrisesem până în acel moment (acolo da, am dat cu copy-paste din varianta anterioară). Pot spune că mi-am cunoscut mai bine personajul scriind despre el, a fost un exercițiu neplanificat, eu credeam că scriu varianta finală cărții, când, de fapt, eram încă la antrenamente. A trebuit să-l rodez ca lumea pe Ainur până să-l scot „pe curat”. E greu să renunți la atâtea pagini și să o iei de la capăt. A fost o premieră pentru mine. Nici acum nu-mi vine să cred că am fost (tocmai eu, grăbitul!) în stare de decizia radicală să renunț la zeci de pagini scrise pe o perioadă de aproape doi ani.

Ai o relaţie interesantă cu reţelele sociale. Când ieşi de pe Facebook, ştie lumea că lucrezi la o nouă carte. Acum eşti activ, deci ai un pic de pauză de la scris. Sau nu? Când dispari din nou?

Dispar când simt că stau prea mult de-aiurea pe fb, atunci îmi închid contul, nu neapărat când scriu la o carte. Sau când văd meschinării (chiar dacă nu sunt eu cel vizat). Ultima dată l-am închis un an și două luni, până acum două luni. Până la 33 de ani, când am debutat, nu am avut cont de fb. L-am deschis ca să promovez ce scriu, că așa mi s-a recomandat. Pe urmă m-a luat flama, că dă dependență. Am avut perioade în care postam zilnic, doar de dragul de a posta ceva. Îmi dădeam cu părerea pe diverse teme, mă aflam în treabă, uneori mă plângeam, ceream mângâiere, alteori mă lăudam voalat, cerșeam atenție, mă dădeam deștept, cum se face. Și acum practic acest exhibiționism virtual, însă ceva mai ponderat, în doze mai mici (mai pun ce pictez, ce fotografiez, câte un interviu, deci fac în continuare acest show bolnav al promovării personale, însă mi-am propus să fiu ceva mai spălățel, să nu mai fiu atât de prezent ca în dățile trecute). 100% o să-l închid din nou. Când anume, nu știu. Sper ca data viitoare să mă țină și să fie definitiv, că fb-ul fură mult timp și lucrează împotriva ta, deși ți se pare că ți-e aliat.  

Puteţi cumpăra cartea de la:

carturesti.ro

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here