polirom.ro

Prima parte a titlului este o parafrază după un vers de-al lui Andrei Zbîrnea, din volumul Turneul celor cinci națiuni. Într-un fel, are sens alăturarea celor doi poeți, pentru că Răzvan Țupa a scris unul din cele două texte de pe coperta a patra a volumului Pink Pong. Pe de altă parte, nu știu cât de mult universurile poetice ale celor doi se întâlnesc, dar în capul meu are sens și, cum îmi place să fac gimnastică mintală, cam acesta ar fi silver lining­-ul acestui text. [1]

Poezia lui Răzvan Țupa nu e neapărat my poetry of choice din „vestita” (făcută așa de critici foarte competenți. Să zicem…) generație douămiistă. Pe de altă parte, nici nu-mi displace complet; altfel nu mă deranjam să scriu despre ea. [2] Dacă îmi place poezia lui Țupa din poetic. cerul din delft și alte corpuri românești [3] este pentru bucățile fragmentare, pentru faptul că surprinde doar o bătaie din cele 88 de bătăi de aripi pe secundă ale unei păsări colibri. E acel ceva care celor mai mulți le scapă din neatenție sau alte motive, dar a cărui prezență o simți şi nu știi să o numești, de unde vine etc. Pe scurt, poemele de notație sunt ca o meduză pe care n-o simți decât în efectele pe care le are asupra ta după ce te-a atins: „atât. numai câteva vorbe/ și aerul care se întoarce moale/ în jurul tău”, „cu o singură privire/ tot ce ai fixat rămâne/ în aer nu o să cadă/ pentru că nu mai are când”, „dacă într-o mână ții luna/ în cealaltă poți să fii sigură/ că simți zimții adolescenți ai soarelui/ și poate că nu este tot/ dar de aici încolo deschizi o palmă/ este zi, o deschizi pe cealaltă și/ toată lumea se odihnește”. Unele din ele pot funcționa și individual, cât ține strofa – din lipsa unui termen mai bun – dar, de cele mai multe ori, fragmentul poetic asamblat capătă pregnanță prin acumulare de bătăi de aripi, care fac pasărea colibri să se mențină în aer: „și în fiecare mână ți se deschide/ o zi pe care speri să o trăiești la un moment dat/ cele mai frumoase zile sunt/ chiar cele pe care le ții în palmă/ și zilele tale fiecare ești/ tu”, „nu e o zi e o serie de momente/ pentru care parcă nici nu avem/ timp. și așa cum ne tot gândim/ într-o zi ne trezim târziu și/ suntem gata pentru o bucurie/ pe care nu știam cum să o numim/ și de-asta aproape că ne/ chinuia în fiecare vis în care/ ni s-a descoperit”, „Poți să stai în cel mai liniștit loc și brusc/ Să te lovească fericirea. Nici n-ai bă-/ nui, pentru că n-ai ști cum să zici și cui./ Ar putea să te și omoare. Și numai/ pentru că nu ești gata să fii fericit”.

Paradoxul cu aceste acumulări de imagini, uneori reluate – pentru ochiul atent – este că, într-un fel, și acumularea riscă să strice echilibrul poetic. De la un punct încolo, dacă citești mai mult, ameţeşti poetic din cauza lipsei de focus și te întrebi dacă e vorba de mai mult decât pare, și dacă da, dacă are rost să stai să-ți bați capul, ori cu fragmentele, ori cu imaginea de ansamblu. Nu știu dacă Țupa scrie neapărat o poezie intelectualistă, cum zicea un critic într-o cronică (iar aici m-aș hazarda să arunc „momeala” că s-ar putea să fie și influența lui Gh. Iova la mijloc, dar cum nu am ajuns încă să citesc ce a scris „tăticul” textualismului, rămâne în stare de proiect afirmația, atât pentru mine, cât și pentru alții, care vor să mănânce o pâine literară cinstită scriind despre ce scriu alții), dar obsesii conceptuale mai mult ca sigur prezintă, deși poate nu e atât de palpabilă această dimensiune (sau oricum, nu fără să fii conştient de activitatea sa constantă din câmpul literar). Dar până și afirmația asta se dovedește un paradox, pentru că nu cred că există poezie mai democratică și socială la douămiiști decât a lui Răzvan Țupa. [4] Și este așa din nevoia de a cunoaște lumea prin poezie. Se poate ghici deschiderea poeziei sale spre lume, ceea ce e un (alt sau același?) paradox, având în vedere cât de intimă pare în anumite momente. Ceea ce cred că deschide mai tare poemele din poetic. cerul din delft și alte corpuri românești sunt performance-urile poetului sau măcar citirea lor cu voce tare (când nu sunt performative de-a dreptul).

În poezia lui Țupa există disponibilitatea spre dialog constant (uneori, și vizibil) cu scriitorii generației sale (sau sunt folosiți ca pretext), așa cum se întâmplă în poemul „Adrian. O melodramă” (și pot presupune, ca orice cititor care-și face propriul film cu ceea ce citește, că este vorba de Adrian Schiop, mai ales că și este pomenit primul său roman în poem). Și dacă un poem în care Schiop e folosit ca pretext nu pare un poem îndeajuns de ciudat pentru o poezie mai degrabă intimă în prima parte a volumului (dar nu narcisistă), se poate și mai „rău”: „Răzvan Țupa cu lipsa lui de fler/ dar dând caraghios din floretă An- tan- te / Răzvan Țupa a fost un prost sfătuitor/ Răzvan, las-o moartă. Dize mane pe / bă Țupa, tu ori ești prost ori ești drogat/ cum te-am văzut ultima oară, să mor io./ se jură altul doar ca să pară sensibil/ răzvan țupa, ai mâncat, ai rezolvat./ așa, și? apoi te-ai căcat. așa, și? Dize mane compane / […] ooo, Țupa, cât te-ai chinuit tu să omori Generația 2000!/ uite că până la urmă ai și reușit!! An- tan- te / și-ai început chiar cu tine. Jesus Maria, Dize mane pe / ce-nseamnă perseverența! Dize mane compane /”.

Și, în fond, dacă nu omoară cineva din interior generația 2000, în stil Deadpool, atunci cine? Cineva din afară, căruia i s-a spus, indirect, că mai bine se năștea mai devreme puțin, ca să fie douămiist/ă din cauza imaginarului poetic destul de mizerabilist, că așa nu va părea un epigon cam răsuflat, neacordat la cum se scrie poezie acum?

(5) un pic toate lucrurile

sunt din capul nostru

și asta nu e întotdeauna

cea mai fericită soluție

am vrea măcar o dată

să întâlnim pe cineva

diferit de noi o

altă persoană care

poate  


[1] Plus că am citit cam multă poezie scrisă de Țupa lately și trebuie curățat sistemul cumva, ca să nu existe pericolul să încep să scriu poezie ca el. El să-și dorească să fie epigonul meu, nu invers.

[2] Nu cred în puterea raderilor de dragul idiosincraziilor personale sau pentru că am de bifat în agenda mea desființarea unui volum cât de cât valabil din punct de vedere tehnic și/sau tematic&estetic, despre care vorbește toată lumea, pentru a-mi crește cota.

[3] În link se poate găsi, courtesy of Casa de editură Max Blecher, întregul volum la liber.

[4] Evident că și această afirmație se dovedește hazardată, în condițiile în care toată generația 2000 a fost (nu știu în ce măsură a rămas o trăsătură dominantă), în diferite grade, interesată de problemele societății românești, chit că s-a văzut acest lucru în poezie sau romanele lor sau în articolele din presă, literară sau nu.

Răzvan Ţupa, poetic. cerul din delft şi alte corpuri româneşti, Casa de editură Max Blecher, anul publicării: 2011, nr. pagini: 98

carturesti.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here