Ultima cameră are văruiala căzută de pe pereți. Într-un colț, un radio cu o boxă spartă face concurență cu ploaia pe Death Car. Vântul flutură fâșiile roșii de perdea brodată, le înnoadă și deznoadă exact ca acum ceva timp, când perdeaua era încă întreagă. Cu toate astea, dacă te așezai pe spate fix în mijlocul camerei, lângă măsuța cu foi și pix, puteai privi cerul. Când te ridicai găseai mereu o ceașcă de cafea plină, sorbeai tacticos din ea, să nu care cumva să o verși pe volumul lui Cărtă, deschis lângă tine.
Deschide ochii! Din jumătatea de radio se scurg primele acorduri din „Lullaby” de la Low. Cineva a intrat în cameră cât timp ai stat cu ochii închiși și a scris pe pereți tot felul de propoziții care încep cu NU. De pildă: „nu mai sper/ nu mai cred/ nu mai vreau”. Iată, pe tavan e și un „nu mai pot” . Amețești. Lângă tine e patul ăsta de fier, zici că-i de spital. Te așezi pe el și, de parcă ai fi spus „Hey, Siri”, o pisică oarbă intră în cameră și se ghemuiește în brațele tale. Cineva pe hol strigă: „du-te-n camera ta/ aruncă-te pe podea”. E liniște. Brusc, și camera a devenit mai mică (parcă suntem în „Spuma zilelor”, cu Colin & Chloe). Peretele din dreapta e mai aproape cu un metru. Acum și peretele din stânga a început să se deplaseze ușor spre centru. Tavanul e ciudat de aproape. Și mai aproape. Peretele din dreapta ți se lipește ușor de coaste. Cu ce să te aperi? Pisica? Pixul? Foile? Inspiri (cât mai poți). Pui pisica pe pat, iei pixul și începi să scrii pe pereți. Peretele se îndepărtează ușor. Expiri.
Nu mai e timp. Acum peretele din stânga își răsuflă ultimele urme de var pe ceafa ta. Îi vorbești și lui despre singurătatea poeților care îmbătrânesc, dar și despre solitudinea animalelor aflate pe moarte, despre ce a fost și ce nu va mai fi. Ajungi să-i povestești și tavanului, te înalți până la el doar ca să te frângi înapoi pe podea: „mare scofală/ pagubă-n ciuperci”.
Pe podea surâzi ironic. Pisica toarce, tu spui liniștit:
„cititorule
care cu scârbă
pufnești
la poemele mele
de doi bani
îți dau întâlnire
peste doar un secol
atunci n-ai să mai pufnești
iar eu
n-am să mai scriu versuri
nici de un ban
nici de doi”
Camera a revenit la forma inițială. Toate sunt la fel de rupte, radioul încă nu funcționeză bine, patul e din același metal rece, dar camera, camera a revenit la forma inițială. Iar asta te face să mângâi pisica și să strigi spre ușă: „încă nu s-a terminat/ încă mai putem/ plânge”.
„nu striga niciodată ajutor” (Humanitas, 2020) este al optulea volum de versuri al lui Mircea Cărtărescu. A fost scris la treizeci de ani după penultimul volum. E fundamental diferit de toată poezia lui precedentă, deși îl reprezintă cu fidelitate pe autor. Metamorfoza poetului, tragică în profunzimea ei, nu e kafkiană, ci etern cărtăresciană. Altfel, Mircea Cărtărescu, cel mai important scriitor român contemporan, nu mai are nevoie de prezentare.

Mircea Cărtărescu, „nu striga niciodată ajutor”, Editura Humanitas, anul publicării: 2020, nr. pagini: 128
Puteţi cumpăra cartea de la:
scrie un comentariu