Acum vreo patru ani m-am lăsat „dopat” cu trei cărţi de-ale lui Paolo Cognetti. Nu-l cunoşteam pe Cognetti, însă m-am ataşat rapid de vibraţia scriiturii sale. A fost fix genul acela de regăsire a unui prieten din copilărie, care-ţi povesteşte lumea pe care a văzut-o de când v-aţi despărţit. Cognetti este capabil să creeze din nimic acest ataşament literar: te duce în munţi, îţi vorbeşte despre utilitatea singurătăţii şi despre dragostea faţă de natură, te tulbură cu durerile lumeşti care parcă atârnă de glezne ca nişte saci de nisip şi are darul marilor scriitori de a provoca empatia inclusiv faţă de personajele mai puţin imaculate.
Ştiu că între timp Paolo Cognetti a devenit un autor de bestselleruri. Era deja cunoscut internaţional atunci când l-am descoperit eu şi îmi era oarecum teamă că vocea lui îşi va pierde din forţă din cauza popularităţii. El în sine este un paradox: în timp ce cărţile lui sunt îmbrăcate în singurătate şi izolare, scriitorul promovat de edituri se vinde foarte bine. De aceea, am aşteptat şi nerăbdător, dar şi foarte curios traducerea lui „Jos, în vale”, despre care nu citisem nimic anterior, tocmai pentru a trăi deplin surpriza.
Şi efectul a meritat. Cartea aceasta, tradusă ca de obicei excepţional de Cerasela Barbone, începe cum nu se poate mai surprinzător. Da, cadrul e cam acelaşi ca peste tot la Cognetti, o vale, un munte, un cadru mai degrabă posomorât şi trist, însă ochii care văd toate acestea sunt inediţi: o căţea şi un câine urmează un traseu haotic şi, în căutare de hrană, masculul ucide alţi câini provocând teamă printre localnici. Fiecare cuvânt este la locul lui, iar proza pare şlefuită de un bijutier de cuvinte ori de un Hemingway reîncarnat în pielea unui scriitor născut la Milano.
Valsesia este valea folosită ca scenă de către Cognetti. Ca viaţa oamenilor, valea are o parte însorită şi alta în umbră, are câini domestici, dar şi lupi. Mai mult, găzduieşte şi povestea a doi fraţi, Luigi şi Alfredo, care amintesc de Pietro şi Bruno din „Cei opt munţi” (Polirom, 2017). În timp ce Luigi lucrează la Garda Forestieră, Alfredo este „fiul risipitor”, plecat de ani buni în Canada şi reîntors acum, după ce tatăl celor doi fraţi s-a sinucis. Aşadar, Luigi este firul subţire care ne leagă de povestea iniţială a câinilor, care poveste, îţi dai seama lesne, a fost numai spuma. Lichidul tare, care-ţi cade în stomac, vine din relaţia fraţilor: Luigi vrea să răscumpere de la Alfredo partea sa de casă, dar interesul pe care cel venit de departe îl intuieşte rapid încurcă firescul operaţiunii. În orice caz, Alfredo este rebelul aici, un tip care se aprinde repede, scânteia de la care te aştepţi să ardă paginile.
„Nu e uşă de biserică, frate-miu, dar uitaţi-vă la noi. Un brad şi o zadă. Tata înţelesese totul.”
La naşterea copiilor săi, tatăl plantase un brad şi o zadă care acum fac umbră în apropierea casei. De ce a decis acest tată să-şi ia viaţa şi în ce fel este implicată în poveste Elisabetta, partenera lui Luigi, apoi cum sunt puse în oglindă Elisabetta şi căţeaua de la începutul poveştii, toate aceste puncte de interes ridică tensiunea textului, construit pe fundalul albumului „Nebraska” (1982) al lui Bruce Springsteen.
La finalul cărţii, Cognetti explică de unde până unde Springsteen şi care este rostul lui în poveste. La recitire, măcar pe fragmente, merită lăsată „Nebraska” pe fundal, pentru că timbrul vocii şi puţinele straturi instrumentale susţin cum nu se poate mai potrivit drama care se scurge precum un râu prin Valsesia. După „decantare”, e uimitor modul în care – deşi mintea cititorului tinde să încadreze personajele în pozitive şi negative – aici, în „Jos, în vale”, ţi-e imposibil să spui care frate e mai bun, Luigi sau Alfredo. Deşi Luigi pare mai aşezat, genul de bărbat care-şi face o familie şi o carieră cât de cât respectată, iar Alfredo prototipul agresivului condamnat, realizezi că trecutul e mai complicat de atât şi că profilul uman e precum Valsesia: şi cu părţi însorite, dar şi cu umbre, mai ales cu umbrele care ne definesc.
„…din negura vremurilor oamenii taie copaci, omoară animale şi-şi crapă capul unul altuia. Dacă există rău pe pământul ăsta, e numai vina noastră.”
Da, Paolo Cognetti m-a surprins. „Jos, în vale” e o mică bijuterie literară, un roman greu de comparat de la o voce inedită în peisajul scriitoricesc contemporan. Deşi se scrie de zeci şi sute de ani pe aceleaşi teme, uite că mai apare şi câte unul care reuşeşte să îmbine altfel ingredientele care fac din scris o magie. Aici, Cognetti te face să-ţi pară rău pentru violenţa brută a lui Alfredo, să-l cerţi pe Luigi pentru felul în care nu spune adevărul până la capăt şi să te doară, efectiv să te doară, când moare un câine ucigaş.
Paolo Cognetti, „Jos, în vale”, Editura Polirom, traducere din limba italiană de Cerasela Barbone, anul publicării: 2024, nr. pagini: 184
Cartea poate fi cumpărată de la:
Fotografie reprezentativă: Mario Álvarez / Unsplash
scrie un comentariu