Sufletele ascund în ele mult mai multe mistere decât putem noi desluși. Oamenii se îndrăgostesc din motive numai de ei știute. Sau neștiute. Și se vor despărți din aceleași motive. Iubim pe cineva pentru ce face, pentru cine este sau pentru cine am vrea noi să fie? Cât valorează iubirea care așteaptă să fie recompensată? Și când și de ce se termină ea? Când se trece acea graniță insesizabilă? Ajungem să ducem adevărate bătălii interioare din cauza acestor frământări, coborâm în infern și apoi revenim, în speranța că zorii zilei ne vor readuce liniștea interioară.
Totul începe într-o zi normală de toamnă din Budapesta interbelică, când pe masa tânărului judecător Kristóf Komives apare un dosar de divorț. Deși ar trebui să fie un alt proces ordinar, numele înscrise în dosar îl tulbură și îl trimit înapoi pe coridorul timpului, la momentul când i-a cunoscut pe cei doi, cu mai mulți ani în urmă.
Ținând în mână firul monologului, tânărul judecător merge mai departe pe culoarul timpului și își amintește de copilărie, de perioada petrecută la internat, de părinții săi, în special de plecarea mamei de acasă, neștiind niciodată de ce. Plecare care a năruit sufletul tatălui său, lucru pe care Kristóf l-a cunoscut târziu, când și-a dat seama că sub severitatea tatălui se ascundeau niște resturi, ruine pe care le ducea cu el, singuratic. Iar atunci a fost încolțit de o remușcare profundă, simțind că nu l-a înțeles la timp și l-a lăsat pradă acestei degradări sufletești.
Căsătorit și cu doi copii, Kristóf duce o viață normală, liniștită, conform canoanelor burgheziei maghiare din care face parte. Cei doi soți au propriile obiceiuri și frecventează prietenii obișnuiți ai aceleiași clase sociale. Dar viața lor liniștită este brusc întreruptă în seara aceleiași zile normale de toamnă. Când se întorc de la o recepție, găsesc acasă un oaspete neașteptat, pe doctorul Imre Greiner. Este fostul coleg de clasă al lui Kristóf, căruia îi pierduse urma și de al cărui divorț de Anna Fazekas urma să se ocupe a doua zi.
Printr-o narațiune densă și introspectivă, Márai redă o atmosferă întunecată și misterioasă. După prima parte descriptivă, în care judecătorul rememorează trecutul și își analizează sufletul și viața, romanul continuă printr-un dialog între cei doi foști colegi de liceu. Care, în realitate, se dovedește a fi un monolog al doctorului, judecătorul având intervenții rare și scurte.
Într-o Budapestă nocturnă, cei doi bărbați se reîntâlnesc după mulți ani, aduși față în față de divorțul medicului, pe care tânărul judecător urma să-l pronunțe a doua zi. În jurul figurii unei femei, reminiscența trecutului scoate treptat la iveală un secret îngropat. Chiar și o întâlnire scurtă, aparent nesemnificativă, cu cineva cu care simțim o legătură profundă și inexplicabilă, ne poate schimba viața pentru totdeauna. Și, deși fiecare își vede de traiectoria lui după întâlnire, direcția inițială este ușor deviată, iar conștientizarea ei profundă va ieși la suprafață după mult timp. Când viața se va fi întâmplat deja.
Această operă rafinată, de o mare subtilitate, evocă ambivalența sentimentelor și iluzia tragică a iubirii totale. Sándor Márai are marea capacitate de a spune povești prin monologuri, dezvăluind astfel sufletul personajelor.
În cele câteva ore ale unei nopți convulsive (timp în care are loc aproape tot romanul), doctorul Imre Greiner povestește despre căsătoria lui cu Anna și motivele care au dus la divorț. Disecă și analizează cu precizie științifică dragostea, forjând în aspectele ei cele mai secrete și tulburătoare: posesivitate, gelozie, adicție, falsitate, vinovăție. Dar are și o mărturisire de făcut, mărturisire care știe că îl va despărți de viața așa cum o știa el, dar pe care nu poate să o treacă sub tăcere.
Monologul „mestecă și aruncă” disperarea iubirii care se termină, a trădării și a imposibilității de a descrie exact sentimentele. Când o iubire se termină, sufletul refuză să trăiască o viață pe care nu o mai recunoaște, în care nu se mai regăsește. Și dacă această încheiere nu se va întâlni cu aprobarea celeilalte persoane, riscă să devină o tragedie.
Ce este iubirea? Ce înseamnă să știi? Cât de bine poți să îl cunoști pe cel de lângă tine? Adevărul ne eliberează sau nu? Se poate trăi fără un răspuns? Toate aceste frământări sufletești sunt chestionate de doctorul Greiner pe parcursul întregii nopți.
„Ce înseamnă să iubești pe cineva? Multă vreme am crezut că iubirea înseamnă să cunoști pe cineva… Să-l cunoști pe de-a-ntregul pe acel cineva, cu toate tainele, cu toate reflexele trupului, cu toate patimile sale sufletești… Poate că a cunoaște înseamnă a iubi. Dar asta e doar o teorie. De fapt, ce înseamnă să cunoști pe cineva? În ce măsură poți cunoaște pe cineva? Până unde poți urmări un suflet străin? Până în vis? Și după aceea?”
„Un bărbat iubește o femeie și de aceea are dreptul să posede această viață străină. Nici acum nu știu ce înseamnă să iubești… Dar oare putem să știm așa ceva? Și ce folos am avea?”
Plin de deznădejde și ros de îndoieli, doctorul Greiner simte cum i-a scăpat printre degete conținutul vieții, iubirea.
„Cândva s-a întâmplat, dar când? Cine ar fi în stare să fotografieze, să imortalizeze, să atingă clipa în care între doi oameni se rupe ceva? Și acum ce să fac? Ce fel de reflectoare să aprind ca să găsesc, în această obscuritate și încâlceală, acea clipă unică, acea milionime de clipă în care între doi oameni încetează ceva.”
Sunt perioade în viață când toate își încetinesc cursul, de parcă ar ezita să meargă mai departe sau ar vrea să-și schimbe direcția. Într-o asemenea perioadă descurajarea se abate mai ușor asupra noastră și poate că cel mai bine ar fi să nu facem nimic, să așteptăm ca ea să se risipească. Dar orice om are o limită până unde poate suporta suferința și nefericirea, chiar dacă nu o arată. Câteodată tăcerea ne înșală, acolo auzim toate cuvintele care ne sperie.
L-am ascultat pe Sándor cu o curiozitate avidă, a cărei măsură se manifesta în intensitatea emoțională a substraturilor mele interioare. Márai este un maestru în a crea o atmosferă captivantă și în a arăta numeroasele umbre ale sufletului uman. Această dramă psihologică conține în ea multe întrebări despre viață, neliniști ale sufletului, îndoieli și remușcări care ies la suprafață și rod ca o carie, celulă cu celulă.
Adâncurile de neînchipuit ale sufletului sunt teritorii adeseori dureroase, pe care puțini avem curajul să le sondăm, căci apele învolburate ne tulbură și ne înghit. Umbrele sufletului pândesc din întuneric, iar din când în când vor ieși la lumină pentru a ne reaminti că abisul interior există.
Sándor Márai m-a dus cu gândul la Milan Kundera și la filosofia lui despre dragoste. Poate că toate întrebările pe care le punem dragostei, pentru a o măsura, testa, sonda și salva, au efectul suplimentar de a o scurta. Poate că motivul pentru care nu putem iubi este că tânjim să fim iubiți, adică cerem ceva (dragoste) de la partenerul nostru în loc să ne predăm lui fără pretenții și să nu-i cerem nimic altceva decât compania lui.
Introspecțiile, tensiunea și misterul care răzbat din paginile romanului mi-au amintit de Javier Marias, în timp ce drumul de la pretinderea iubirii absolute la relevarea iremediabilă a singurătății ființei umane are izul „Tunelului” lui Ernesto Sabato.
Atmosfera cuceritoare și capacitatea de sondare a psihicului uman conferă literaturii lui Márai o putere răscolitoare, care străbate epoci și ajunge la cititor indiferent de timpurile în care este citită.
Publicat în Ungaria în 1935, „Divorț în cetatea Buda”, împreună cu „Lumânările ard până la capăt” (1942), sunt romanele care l-au „dezvăluit” pe Sándor Márai drept unul dintre cei mai mari autori maghiari ai secolului XX. Cu astfel de cărți, literatura ne arată încă o dată forța ei incontestabilă.
Sándor Márai, „Divorț în cetatea Buda”, Editura Curtea Veche, anul publicării: 2022, traducere din limba maghiară de Marius Tabacu, nr. de pagini: 235
Puteţi cumpăra cartea de la:
scrie un comentariu