În volumul de poezie Înzecit, recent apărut, Nicolae Popa practică un discurs caracterizat printr-o seninătate când gravă, când luminoasă. Imagini din ținutul natal, apariția unor personaje pitorești, secvențe tragice ale desfășurării războiului sau natura înconjurătoare, învăluită parcă într-o ambianță hieratică, fac parte din universul poetic al acestuia. Ținutul evocat este cel al unei Moldove care, prin toți porii ei, respiră un aer patriarhal-arcadic. Blândețea unei adânci împăcări cu sine și cu lumea din jur reprezintă ingredientul principal care conferă forță acestei poezii.
În cheie expresionistă are loc și o inedită simbioză între impresie și expresie. Picturalitatea imaginii și a sentimentului conferă fiecărui text un aer de patriarhalitate fantastă. Un arhitect al imaginii insolite și al unei atmosfere vizionare devine poetul, în unele poeme, cum este și acesta:
„Nu credea să poată vedea vreodată/ cum se lasă pământul în moliciunea stelelor/ ca un măr în apă./ Nu simte foame, nu simte sete,/ nici îmbrățișări, nici singurătate,/ nici că e fericit sau nefericit,/ simte doar cum se clatină pământul sub el/ ca un măr dus de apă.” (Nu credea)
În dulcele stil clasic, este evocată o atmosferă nelipsită de aerul unei ruralități paupere, asupra căreia poetul, din nou un constructor de atmosferă inefabilă, revarsă tușele unui pastel al inocenței și al splendorii paradisiace:
„Te-am văzut aplecată deasupra Raiului,/ te uitai în jos cum te uiţi de obicei în pământ,/ vedeai grădini roditoare, poiene cu fragi/ și nu aveai nicio îndoială că vezi/ anume Grădinile Raiului,/ chiar dacă în jurul tău era toamnă, / se goleau copacii de frunză/ iar ciorile cârâiau a iarnă grea./ Şi totuşi, la picioarele tale / totul plutea în verdeață, vedeai dănțuind fluturi / şi raze de soare licărind în limpezimi de izvoare…/ Deodată însă ai zărit un şarpe strecurându-se/ dinspre poiana cu fragi spre livada de meri/ și ai simțit ceva neplăcut pe suflet./ Ai tresărit, ți-ai tras fermoarul până sus / şi zgribulită ai pășit mai departe prin toamnă.” (Raiul toamna)
În spirit ludic și într-o manieră comică, problema oftatului este analizată sau dezbătută în versurile următoare, dintr-o pornire de inocență și de uimire, deopotrivă:
„Nu, nu e totuna cine și cum oftează,/ fiecare oftat avându-și of-ul său. / Eu, de-o pildă, nu aș putea ofta așa cum/ oftează furnicile-n iarbă. / De fapt, habar n-am cum oftează furnicile./ Știu doar că o duc greu,/ din greu în mai greu, mititelele,/ ajungând să scape câte-un „of, Doamne!”/ ori de câte ori ridică paiul de jos,/ ori de câte ori lasă paiul din spate.” (Oftatul furnicilor)
În altă parte, Mitrofan, o figură reprezentativă pentru lirica lui Nicolae Popa, apare aici sub ipostaza unui alt personaj pe cât de pitoresc, pe atât de ireal, de oniric:
„În desişul pădurii, Băiatul-Pasăre azvârlea/ cu vipere prin cornii înfloriți, împrăştia/ florile galbene pe zăpada apoasă cu urmele lui/ adânci ca de pasăre, X , Y, Z, scurgându-se/ în pământ odată cu susurul pârăiașelor…/ Iar tu faci acum legătura între băiatul/ ce arunca vipere amorţite prin copaci,/ dezamorţind aerul, și băiatul ursuz,/ cu gluga pe ochi, cu adidașii uzi, dezbârnați,/ care vinde leurdă și urzici la colț de stradă.” (Băiatul-Pasăre, Protestatarul)
Imaginea Donbasului aflat sub război reiese dintr-un poem emoționant, în care, printr-un exercițiu de imaginație, palma poetului cuprinde întreaga desfășurare a măcelului. Palma poate deveni, astfel, o metaforă a unei durități strivitoare. Acest fapt nefiind lipsit de o anumită importanță, întrucât următorul poem ne arată că atrocitatea poate fi simțită, chiar asumată, cu întreaga ființă, indiferent de distanțe geografice sau virtuale, după cum vom vedea:
„Acum totul se vede ca-n palmă./ Ecranul mobilului meu se înroșește, / albăstrimea lui se destramă, / văd în palmă – bom-bar-da-men-te./ Am palma plină de împușcături./ În palma mea e măcel,/ explozii în loc de fărâmituri,/ cadavre încolăcite pe degete în loc de inele./ Strâng în palmă mobilul din răsputeri/ contopindu-l cu linia vieții/ încercând să transmit vreun firicel/ de viață spre cel… spre cea… care…/ Însă e prea târziu./ Viața pe-acolo se trăiește mult prea intens,/ pe-acolo se moare rapid, se moare/ fără timp de numărătoare.” (Donbasul din palmă)
În mod firesc, se resimt, în versurile sale, germenii miraculosului, firescul plonjării cotidianului în poveste sau nervul inefabil al evocării.
Nicolae Popa, Înzecit, Editura Cartier, anul publicării: 2023, nr. pagini: 91
Cartea poate fi cumpărată de la:
…iar dacă doriţi să susţineţi citestema.ro (mulţumiri!):
scrie un comentariu