Un basm modern, deopotrivă atroce și marcat de frumusețe, este ceea ce realizează Samar Yazbek, scriitoare, dar și jurnalistă și militantă siriană pentru drepturile omului, în romanul „Fata care nu se putea opri din mers”.
Pornind de la realitatea istorică a Războiului Civil Sirian, ce a demarat cu manifestațiile în masă împotriva sistemului dictatorial uni-partinic perpetuat în timpul conducerii țării de către președinții Hafez și Bashar al-Assad și a hegemoniei membrilor sectei alawite, apropiați de familia Assad, romanul reușește să redea, într-un registru semi-fantastic, teroarea instaurată în urma ripostei guvernamentale.
Astfel, regimul nu a ezitat să riposteze cu focuri de arme, arestări, bombardamente focalizate asupra cartierelor și localităților rebele, acțiuni care s-au transformat cu timpul într-un adevărat război civil, la care s-au folosit inclusiv tancuri și avioane, culminând cu atacurile chimice asupra populației din perioada aprilie 2017-aprilie 2018.
Acesta este nucleul dur, în sens figurativ, de la care pornește „basmul” narativ, redat prin vocea Rimei, o fată din Damasc, care, ca orice personaj de basm are o putere magică: aceea de a transforma lumea reală, și, în cazul de față, îngrozitoare, într-o lume de poveste, splendidă.
Semnul exterior al puterii ei este abilitatea de a nu se putea opri din mers. Pe cât de mută îi e limba, pe atât de neobosite îi sunt picioarele și, din acest motiv, mama o consideră puțin nebună și o leagă de pat cu o sfoară suficient de lungă încât să își poată explora camera, dar prea scurtă pentru a o putea părăsi. Rima citește, observă, desenează dar refuză să vorbească. Într-o lume cuprinsă de nebunia războiului, să vorbești pare o nebunie încă și mai mare. Și, uneori, periculoasă…
În jurul Rimei lumea se prăbușește, sfâșiată de bombardamente. O călătorie până în centrul Damascului, devine odiseea unei nenorociri. Mama îi este împușcată accidental, iar Rima se trezește într-un spital, legată de pat. Atrocitățile și mutilările sunt redate în manieră vizual-cinematografică, cu o detașare ce pare artificială, dar care surprinde foarte expresiv universul dezumanizant al războiului. Rima își desenează experiențele, transfigurându-le în secvențe de basm, în care inserează pasajele preferate din „Micul Prinț” sau „Alice în Țara Minunilor”. Puterea ei deosebită o ajută să sublimeze oroarea războiului și să o transforme în magia existenței unor „planete secrete”, locul unde sălășluiește adevărata Rima. Cât timp pixul albastru, singura unealtă de scris și de desenat, va mai avea pastă, va exista și super-puterea Rimei de a preface praful și noroiul în pulbere de stele și lumi minunate.
„Am trăit pe mai multe planete secrete înainte. Le-am împărțit pe categorii, așa cum a făcut și micul prinț în călătoria lui printre planete. El a avut planetele lui, iar eu planetele mele secrete. Am învățat asta de la el. Cum am învățat pe de rost dialogurile lui cu floarea și nu-ți ascund că sunt foarte supărată pe ea!”
Magiei lumii imaginare a Rimei i se interpune brutalitatea realității. Abandonată într-o cămăruță mizeră și legată din nou la mână, Rima admiră fâșia albastră a cerului. Brusc, profilată pe ea, apare silueta unui câine hămesit, care scurmă printre dărâmături, înhățând mânuța unui copil mort. La scurt timp, Rima alunecă iar într-o letargie ce pare anticamera morții.
Scrierea sincopată sugerează alternanța stărilor conștiinței, a treziei cu inconştiența, redând, și mai pregnant, delirul fetei aflate la limitele rezistenței fizice și psihice, dar și abilitatea de a evada în fantastic dintr-o realitate atât de cruntă încât devine insuportabilă.
Cu toate acestea, nu te poți sustrage atmosferei asfixiante, insuportabile, în care aripa morții plutește omniprezentă, și unde până și particulele de praf par să aducă moartea, odată cu bombardamentele.
Nu e nicio speranță la final, totul pare cuprins de distrugere și moarte, așa cum și pixul Rimei pare să nu mai aibă pastă. Samar Yazbek nu își menajează cititorii și nu le creează false iluzii înfățișându-le un final fericit, ci, dimpotrivă, pare să apese maneta de urgență în încercarea de a sensibiliza publicul cu privire la teroare, război, nedreptate.
„Fata care nu se putea opri din mers” e un basm, dar unul otrăvit. Fără a fi o lectură ușoară sau reconfortantă, pare, mai degrabă, o lectură-revelație, dezvăluind atrocități ce se întâmplă, încă, în diverse părți ale planetei și cărora le cad victime mulți semeni de-ai noștri, martori muți ai ororilor războiului.
Samar Yazbek, „Fata care nu se putea opri din mers”, Editura Pandora M, anul publicării: 2020, nr. pagini: 208, traducere: Laura Sitaru
Puteţi cumpăra cartea de la:
Fotografie reprezentativă de Vlad Bagacian pe Unsplash
Savurez cu aceeaşi plăcere o ceaşcă de cafea şi o lectură bună, recunoscătoare că există cărţi, că s-au inventat semnele acestea, numite litere, pe care oamenii talentaţi le folosesc pentru a scrie poveşti…
Îmi place, în egală măsură, să citesc, dar şi să discut cu alţii, pasionaţi ca şi mine de lectură, despre impresiile şi sentimentele stârnite de o carte. Iar dacă numărul celor cu care pot să discut despre cărţile citite este mai mare ca simplul meu cerc de prieteni, cu atât mai bine… Bun venit în lumea mea, prieteni!
- Scrisul e precum olăritul: umple goluri și creează conținut – despre „Calul de lut” de Anuradha Roy - 7 septembrie 2023
- Oana Paler, despre „Stadii”: „Aștept orice formă de reacție la romanul meu, de la hate până la wow” - 31 mai 2023
- Când microcosmosul de certitudini existențiale se zguduie – despre „Stadii” de Oana Paler - 24 mai 2023
