Cesare locuieşte singur la cei 77 de ani ai săi, deşi are doi copii – un băiat homosexual (care însă nu i-a destăinuit orientarea sexuală) şi o fată pe care o surprinde într-o relaţie extraconjugală. Relaţia sa cu copiii nu a fost niciodată extraordinară, nici înainte şi nici după moartea soţiei sale.
Totul se schimbă pentru Cesare când se mută pe acelaşi palier o tânără care-l impresionează prin aspect, dar şi prin povestea ei. Emma este agresată de partenerul de viaţă, iar Cesare simte nevoia s-o protejeze, iar ea să i se confeseze. Unde duc aceste nevoi veţi vedea în carte. Acţiunea nu este chiar previzibilă şi finalul nu atât de fericit pe cât v-aţi imagina dacă aţi afla că romanul a şi fost ecranizat la nu mai puţin de doi ani de la publicare (2017, regie Gianni Amelio).
Ce este plăcut la cartea asta? Stilul amuzant de a povesti al bătrânului Cesare, care aminteşte de acel Ove al lui Fredrik Backman de care s-au îndrăgostit mulţi. Cesare constată că, deşi au cam trecut anii peste el, n-a câştigat experienţa la care se aştepta. N-a reuşit să înţeleagă femeile şi n-a reuşit să fie mai sigur pe el atunci când ajută pe cineva.
„Bătrâneţea e cea care te face să crezi că ştii cum se-nvârte lumea doar pentru că ai avut norocul să rămâi pe pământ mai mult decât alţii.”
Cesare mi-a amintit şi de domnul Pascal, personajul lui Cornel George Popa din „Cei care mor şi cei care vor muri. Aventurile unui bibliotecar”. Există în aceşti bătrâni-personaje instinctul de a rupe norii şi de a experimenta orice, cu gândul că n-ai de unde şti cât mai trăieşti.
Cesare se ţine cu amantă şi e în stare să joace roluri în public pentru a ieşi din situaţii delicate. Are o vivacitate pe care nu ai ghici-o la un bărbat de vârsta lui, mai ales că el chiar are un prieten, Marino, care abia iese din casă. Împreună, comentează răutăcios la adresa unei vecine cu multe pisici, dar asta aduce doar culoare cărţii, care fără pisici era mai săracă (de unde şi potrivirea cu simbolul colecţiei româneşti în care a fost publicat romanul, Raftul Denisei).
Mai place la romanul acesta şi hotărârea lui Cesare. Că nu se dă bătut şi că ştie să-şi joace cărţile cu eleganţă. Pare că ţine de înţelepciunea vârstei – pe care el o atacă nu fără umor – să înveţi să dialoghezi civilizat cu partenerul fiului tău ori să-ţi înţelegi fiica adulteră. Şi mai pare că n-ai de unde şti când anume treci prin episoade care-ţi schimbă fundamental felul de a privi viaţa. Important e să-ţi ţii ochii deschişi şi să accepţi că nu le ştii pe toate.
Pentru Lorenzo Marone, cartea asta pare să fi însemnat momentul afirmării depline ca scriitor, pentru că a venit după ce publicase un roman scurt şi o carte de povestiri, iar „Tentaţia de a fi fericit” l-a făcut cunoscut în Italia şi în lume, şi i-a adus primele premii, care aveau să-l însoţească ulterior la fiecare roman publicat (au mai urmat trei).
Lorenzo Marone, „Tentaţia de a fi fericit”, Editura Humanitas Fiction, traducere din limba italiană de Gabriela Lungu, 248 de pagini
scrie un comentariu