Volumul lui Alin Ioan departe, cât se poate de departe a apărut la Casa de pariuri literare în 2021 și cuprinde cinzeci și cinci de poeme și unsprezece ilustrații de Arabella Krebs. Decorul se compune din elemente ce sugerează volatilitate, precaritate, de aceea în alcătuirea imaginilor apar umbre, nori, fum, perdea, fotografie, amintire, chibrit, lumină, ochi, cameră. Sub acest înveliș diafan, care nu este pur decorativ, se dezarticulează trăiri hipnotice, neliniști energice, aspirații spectaculare prin autenticitatea lor.
Prin intermediul verbului, Alin Ioan subjugă, seduce și face ca instantaneul să vibreze. Utilizarea frecventă a verbelor la timpul prezent (stă, citește, privește, scrie, închide, vine, ascultă, ridic, deschid, încordez) oferă cititorului statutul de partener în aventura unui departe, cât se poate de departe de azi, de realitate, de obișnuit.
Dacă în primele două poeme ale volumului discursul confesiv al poetului evocă prin retrospectivă un departe ce surprinde momente dintr-o copilărie în care imaginea bunicilor apare într-un cadru bucolic, idilic, reprezentat de universul rural format dintr-o uliță ,,străjuită de nuci uriași cu umbre ca niște răsuflări amare”, iar imaginea mamei este surprinsă într-un urban în care copilul descoperă ,,ce înseamnă lipsa de apărare și ritmul alert al supraviețuirii” în poeziile spoturi supraîncălzite își revărsau, o femeie sau aud cum buricele degetelor grăbite confesivitatea rămâne în urmă, memoria involuntară este înlocuită de un prezent în care realul, visul și imaginarul devin layere, straturi peste care poetul, utilizând dubla expunere, proiectează experiențe nedisimulate, trăiri autentice într-un limbaj prozaic, anticalofil, dar înfrumusețat de prezența unei instanțe ce-și focalizează atenția pe detalii separate de cele ale eului.
Acest dans, al celor două euri ce apar în contrapunct, dar care se completează prin tăceri și netăceri, trimite cititorul cu gândul la tehnica utilizată de regizorul și producătorul de film Terrence Malick: ,,narațiunea descentrată”. În filmele regizorului, dar și în volumul departe, cât se poate de departe există o voce pusă pe mut ce urmărește o linie diferită de cea a vocii auzite. Reprezentativ în acest sens este poemul spoturi supraîncălzite își revărsau în care panglica de ,,imagini teribile” (ce funcționează asemeni unei camere) își urmează propriul drum: ,,spoturi supraîncălzite își revărsau/ perghelurile/ pe pielea albă/ netedă/ între două tâmple/ ochii/ două cârtițe harnice/ decupau mecanic calupuri/ de lumină/ artificială/ pe când/ inima – o gospodină supraponderală/ depăna metri de sfoară/ în bezna/ viscerelor adunate”. Apariția verbului ,,recunoșteam”, marcă a subiectivității (vocea auzită), nu face decât să întrerupă desfacerea panglicii pentru a introduce o ea, după care panglica își continuă desfacerea – iar acest demers se repetă la intervale neregulate.
În poemul o femeie întâlnim o panglică interminabilă de imagini cinematice: „o femeie stă și citește/ pe balcon/ trecându-și mâna/ sporadic prin păr. un bărbat subjugat de gânduri o privește/ cu poftă/ din spatele unei// ferestre închise.” Femeia își imaginează în timp ce citește „un anume bărbat/ rostind un anume cuvânt/ făcând un anume gest/ subjugat de gânduri/ ce o privește cu poftă/ din spatele uneia/ dintre cele câteva zeci/ de ferestre”. Bărbatul scrie despre o femeie „care stă cuminte pe balcon/ și citește”, dar care își imaginează „un anume bărbat/ care scrie despre ea un anume cuvânt” și paternul se tot repetă, iar între două dorințe ce nu vor fi îndeplinite, ci rămân doar fantezie, cuvintele apar personificate, cuvintele ,,se încumetă să penduleze fără oprire/ dintr-o parte în alta/ din mintea ei în mintea lui și invers/ la nesfârșit”.
Un alt poem reprezentativ pentru acest volum datorită stilului utilizat, a stării pe care o transmite, un fel de râsu-plânsu dat de acrimonia prezentă în situația absurdă, este poemul lui gândilă îi place să bea. Anacastica expresie ce se-nvârte în jurul viciului „îi place să bea” alăturată verbului, devenit după modelul lui Creangă substantiv propriu, reprezintă o modalitate de dezalgerizare a emoțiilor. Pe gândilă ceilalți colegi îl strigă „profesore” din cauza lentorii, lentoare ce-i pune viața în pericol – „patronul l-a fugărit cu un cuțit prin bucătărie”. Lentoarea exterioară se află în antiteză cu rapiditatea din interior dată de curgerea rapidă a gândurilor. Vacarmul interior stârnit de singurătate, frică de moarte produce situații limită: „gândilă a avut multe tentative de sinucidere” și îl aruncă pe erou într-un prezent în care, prin disociere, se simte mai puțin singur: „gândilă iubește copiii, își citește în fiecare seară câte o poveste, înainte de culcare, își ascunde dulciuri prin dulapuri”.
Volumul lui Alin Ioan, prin utilizarea tehnicii show don’t tell, prin atmosfera dictată și de prezența ilustrațiilor demascatoare, sarcastice, ce trimit la cunoscuta expresie a lui Goya „somnul rațiunii naște monștrii”, dar și prin noutatea prezentă la nivel structural, devine un burg în care euritmia imaginilor hipnotizează.
Alin Ioan, „departe, cât se poate de departe”, Casa de pariuri literare, anul publicării: 2021, nr. pagini: 56
Puteţi cumpăra cartea de la:
scrie un comentariu