Durere, durere, banc, durere, banc – despre „Un cal intră într-un bar” de David Grossman

David Grossman a spus când a fost la Bucureşti la invitaţia Editurii Polirom că scrie despre oamenii aflaţi în impas, despre cei care caută o soluţie, o ieşire dintr-o situaţie presantă.

Dovală Gi, comediantul care face stand-up în romanul Un cal intră într-un bar se înscrie pe această linie, aşa că nu vă aşteptaţi ca Dovală să spună glume după glume, după cum ştim că se procedează într-un astfel de spectacol. Nu, Dovală stă pe scena unui club din Netania nu pentru a-şi amuza publicul, ci pentru a(-şi) repovesti viaţa, ca şi cum vorbele sale în ochii altora l-ar ajuta să cunoască mai bine ce a trăit.

Publicul, în care se află şi naratorul, un judecător al Tribunalului Suprem, fost coleg de şcoală cu Dovală, este surprins, consternat. Mulţi se ridică, pentru că nu au plătit bilet ca să-l audă pe Dovală vorbind despre Holocaust, familia lui ori despre cum i-a fost în tabăra premilitară din copilărie.

…Ei se dezmeticesc, se răcoresc cu repeziciune şi-l privesc cu oroare, şi în sală se aşterne tăcere, şi în această tăcere ne devine limpede tuturor că omul de pe scenă se chinuie aici să galopeze mult dincolo de limitele lui. Că pentru el ăsta nu-i un joc.

Deloc un joc. Dovală e la limita supravieţuirii, exprimă chiar disperare, se loveşte, se înjură, doar, doar va reuşi să se arate lumii aşa cum e.

Judecătorul înţelege cu greu de ce a ţinut Dovală să-l vadă, însă legătura dintre ei, mai degrabă fragilă în copilărie, se susţine în timp prin pierderile suferite şi printr-un soi de lipsă de reacţie sau de posibilitate de reacţie în faţa destinului.

La 43 de ani de la un moment tragic pentru Dovală, amintirile lor aduc în prezent durerea, aşa cum copiezi conturul unor desene aşezând, pe o fereastră luminată de soare, o coală albă peste una deja colorată. În felul acesta, judecătorul trăieşte simultan pe mai multe planuri: cel al propriilor amintiri şi dureri – soţia sa murise în urmă cu vreo trei ani, cel al povestirilor lui Dovală, în care e un personaj straniu, mai inactiv faţă de cum şi-ar fi dorit, însă şi planul unei confruntări pe care o resimte profund: Dovală îşi povesteşte trecutul, însă acolo este şi el parte, are şi el o răspundere. Este şi el afectat, ba chiar intoxicat: Sunt plin de doruri, m-am gândit eu, nu vezi? Sufăr de intoxicaţie cu doruri.

Până la un punct, Dovală Gi pare crud. Masca lui se ţine bine, e aşa cum îşi doreşte, un actor de stand-up mai puţin conformist, unul care vrea să şocheze. Ceva tupeu, ceva glume proaste, abordări directe jenante, totul ca să dezguste publicul şi să-i facă spectacolul memorabil. Până când o doamnă mică de statură, pe care iniţial o persiflează, îi spune că îl ştie din copilărie şi că atunci era bun. Asta îl ajută pe Dovală să ajungă la eul său şi mai adânc. De aici încolo povestirea îl arată şi mai gol, iar judecătorul rămâne, alături de alţii, captiv în mrejele acestui păianjen care ţese, ţese amintiri, una mai dureroasă ca alta. Din când în când, câte un banc. Că aşa e viaţa, sugerează Dovală. Ca într-un cod Morse: Durere, durere, banc, durere, banc.