În Coerența labirintică, debutul în poezie al lui Vasile Gribincea, ne întâmpină un imaginar ermetic în cadrul căruia poezia este, înainte de toate, o aventură hipnotică a depășirii unor limite, deopotrivă raționale și lingvistice, cerebrale și mnemonice. Dar ce se poate întâmpla când poetul sau cititorul devin captivi în interiorul acestei aventuri, preumblându-se prin pădurile de simboluri ale unei conștiințe sau biografii cu totul aparte? Înainte de toate, derularea filmică a decorului psihic prilejuiește o serie de observații, impresii sau evocări brevilocvent-tăioase asupra realului sau a experiențelor de creație, dar și asupra lumii, în general.
Întreaga atmosferă a poeziei de față pare atinsă încontinuu de suflul fierbinte al alienării, ca într-un vers memorabil al lui Thomas Bernhard, „Eu auzeam respirația lentă a stricăciunii printre coline”. Sincope ale limbajului și ale gândului redau, cu acuitate sau, dimpotrivă, relativizând perspectivele, scurte secvențe biografic-evocative, vascularizate de-o energie viscerală, aparte.
Pe firul tot mai subțire care desparte abstractul de coerență, luciditatea generează drama unei conștiințe tot mai înstrăinate. Pare că asistăm, în majoritatea textelor, la o dimensionare a unei conștiințe impersonale, care adoptă o distanță reflexiv-neliniștită față de fondul biografic al evenimentelor sau al trăirilor. Totodată, este o conștiință dotată cu un anumit potențial imagistic și obsesional, generator de impresii hipnotice asupra realului:
„plină ca de vietăți grădina de virtualități gândirea/ ca sângele/ făcând/ înconjurul/ lumii/ din/ nou și din/ nou/ în tine/ așteptarea/ așteaptă/ dar nu-ți face/ așteptări/ ți s-a spus în-/ să/ cât de firească/ e pentru tine/ așteptarea fără așteptări/ aștept/ tare/ așteptarea/ pentru alt-/ cineva/ ca o fugă/ pe loc/ pentru alt-/ cineva ca/ un dans/ așezat/ așteptarea/ așteptarea uneori singura/ / cale spre claritate” (Așteptarea).
Poetul sondează zone ale imaginarului în care firul obsesional, traiectele traumatice ale propriei existenței, scurtele, dar densele incursiuni biografice, în care afectul interferează cu alienarea, sunt trecute prin filtrul unei lucidități tăioase:
„încordarea minții la/ fel de limpede ca răceala mâinilor./ atingerea/ acum e doar ultima/ întârziere/ a absenței. vorbirea- forma/ cea mai simplă și dureroasă de a ascunde. aici/ mai multe fisuri decât/ loc pentru ce mai poate/ pătrunde: când e atât de/ târziu și până/ și oboseala/ consolează ca/ o nesfârșită îmbrățișare” (Iradiant)
sau
„mișcările ni se între-/ taie ca respirațiile/ fiecare e mai/ mult în/ celălalt/ mai mult celălalt/ respirația ta mea/ se mișcă prin/ mine tine/ când ne/ aruncăm pe/ dinăuntru/ în aer” (încă o dată).
Vasile pare că practică o punere în abis a propriei sensibilități, lăsând subtil conștiința și intelectul să comunice făcând schimb de informații, impresii, nedumeriri asupra unui concret-conglomerat de secvențe existențiale sau apropieri și înțelegeri umane, adesea bruiate de senzorii înstrăinării:
„Înțelegerea posibilităților/ multiple,/ a pluralului care ești/ dincolo de ceea ce poate trece/ drept/ nepotrivire/ (dintr-o poziție/ pe care ai depășit-o)/ Diferențele/ care se multiplică/ în diferențele care se multiplică în/ diferențele ca oglinda în oglindă- firesc,/ făcându-te să devii (tot/ mai mult)/ cine ești” (Îmbrățișatele voci)
Această nevoie constantă de celălalt, învăluit sau perceput dincolo de faldurile unei prezențe incerte, poate restabili un echilibru mai presus de fire, aparent incompatibil cu natura umană. Însă, cu toate acestea, un astfel de echilibru face ca ființa să (re)devină acea cutie de rezonanță a umanului:
„e un echilibru incomparabil,/ mai greu de explicat/ decât de trăit (cu toate/ că rămâne/ un privilegiu/ să-l trăiești./ o regăsire/ diferită oricând se repetă,/ dincolo de ceea ce se întâmplă/ să găsești, să te facă/ să continui/ căutarea)/ îți vorbesc în măsura în care îmi vorbești-/ vorbești prin mine, îți vorbesc”
sau
„sunt un fel de pătrunde/ în tine, prin tine, spre orice dincolo/ de ce/ se vede”
De asemenea, modulațiile ritmului conferă versurilor o fluență tensionată. De aceea, îmi imaginez aceste poezii ca făcând obiectul unui stand-up poetry, marcat de sincretismul dintre cuvânt, sunet și imagine, toate acestea redând gravitatea și spectacularul unei interiorități scindate între ambiguitate și luciditate.
Avem de-a face, în această poezie, cu o luciditate nevralgică și, în același timp, plină de tăișuri ascunse. „Vocile tale conținându-te mai limpede fiecare decât cealaltă.”
Vasile Gribincea, Coerența labirintică, Editura Cartier, anul publicării: 2023, nr. pagini: 161
Cartea poate fi cumpărată de la:
Fotografie reprezentativă: Rostyslav Savchyn / Unsplash
scrie un comentariu