Profesor de literatură engleză și comparată în cadrul Harvard University, Martin Puchner este cunoscut și pentru cărțile, antologiile, articolele și eseurile publicate, temele atinse fiind diverse: filosofie, teatru sau literatură universală. Este, de asemenea, cunoscut pentru Norton Anthology of World Literature și cursurile sale online, dedicate studenților: HarvardX MOOC Masterpieces of World Literature.
Cartea Cultura: Surprinzătoarele conexiuni și influențe dintre civilizații, apărută anul acesta la Editura Trei, vine cu una dintre întrebările care face referire la principalul conflict din aria culturală: este corect să folosim limbajul referitor la dreptul de proprietate când vorbim despre cultură? Istoria civilizațiilor se regăsește între paginile unei cărți mai mult decât necesare în prezent. Cultura, așa cum demonstrează această carte, e un schimb continuu, organic și vital care are la bază întrepătrunderea civilizațiilor, depozitarea cunoștințelor, împrumutul și răspândirea acestor cunoștințe dincolo de granițele unei țări. Din cele mai vechi timpuri, de la faimoasa peșteră Chauvet, zeul Aton popularizat de Nefertiti, cultura grecească în Roma și până la „mijlocitorul cultural”, Xuanzang, influențele musulmane asupra științelor umaniste din Portugalia sau abordarea lui Hegel în filosofie, vom vedea cum cultura este, în definitiv, o tapiserie uriașă în care fiecare fir joacă un rol important în tot ceea ce face parte din cultura care, în opinia autorului, „evoluează dacă poate circula”. Convins că „trebuie să găsim un limbaj diferit de acela al proprietății și al dreptului la proprietate”, Martin Puchner demonstrează că „istoria oamenilor ca specie producătoare de cultură” este chiar „povestea noastră”.
Științele umaniste joacă un rol esențial în dezvoltarea noastră ca oameni, în tot ceea ce civilizația are azi mai încântător și prețios, în mijlocul unei societăți tehnologizate din plin. Harta pe care autorul o trasează de-a lungul fiecărui capitol ne aduce mai aproape de valorile culturale, de moștenirea uriașă a trecutului și de importanța pe care se cuvine să i-o acordăm:
„Principala lecție a istoriei culturale este necesitatea stabilirii unui dialog cu trecutul și a unui angajament unii față de ceilalți pentru ca o cultură să-și atingă întregul potențial, în ciuda erorilor, a neînțelegerii și distrugerii care adeseori însoțesc o asemenea întreprindere. Dacă am obliga culturile să se desprindă de trecut sau una de cealaltă, le-am lipsi de oxigenul care le menține în viață”.
Nu putem desprinde, nu putem separa culturile până în punctul unei izolări complete. Putem proteja, putem prețui, dar toate aceste legături pe care le subliniază, atent și fascinant, Martin Puchner, nu pot fi niciodată tăiate.
Astfel, e suficient să privim către Nefertiti și Akhenaton, cei care au popularizat un zeu minuscul pentru a lăsa în urmă canoanele vechi și pentru a se asigura de originalitatea proaspetelor domnii ca să ne dăm seama de cum această uriașă țesătură continuă neîntrerupt:
„De când experimentul Aton a fost descoperit la sfârșitul secolului al XIX-lea, diferite personalități culturale au fost intrigate de o posibilă legătură între cultul lui Aton și iudaism. Romancierul Thomas Mann, laureat al Premiului Nobel, a petrecut mai bine de un deceniu transformând povestea lui Iosif și a fraților săi într-un roman în patru volume, în care îl plasează pe Iosif la curtea lui Akhenaton. Contemporanul său, Sigmund Freud, a mers mai departe, sugerând că Moise a fost pur și simplu egiptean, un adept fervent al experimentului Aton care, după moartea lui Akhenaton, a plecat în exil și a propovăduit cu succes noua credință monoteistă unui grup de canaaniți, în comunitatea cărora s-a dezvoltat încetul cu încetul ceea ce cunoaștem astăzi drept iudaism”.
Martin Puchner imaginează astfel o cultură care, indiferent de dimensiunile sale, hrănește mai departe alte idei, schimbă sau naște civilizații noi într-un proces natural, chiar dacă repetitiv:
„Deseori, culturile se dezvoltă printr-o confruntare cu propriul trecut îndepărtat: respingându-l, cum au făcut Nefertiti și Akhenaton; inventându-l, cum a făcut Platon în cazul Greciei; sau recuperându-l, înțelegându-l din nou, adaptându-l unor noi circumstanțe”.
În ce privește influența culturii grecești în Roma, aici literatura a jucat un rol esențial, cu ecouri care nu s-au stins nici în prezent:
„Grefarea culturii grecești în Roma a ridicat o întrebare vitală: cum ar trebui romanii să-și privească propria istorie prin filtrul culturii pe care o adoptaseră cu atâta entuziasm? Cel care a oferit un răspuns la această întrebare a fost Vergiliu. El și-a dat seama că Roma avea nevoie de o poveste mai elaborată a propriilor origini – una care să explice relația ciudată pe care o avea cu Grecia. Mitul lui Romulus și Remus alăptați de o lupoaică nu era suficient. Vergiliu s-a decis să compună această poveste sub forma unui poem epic, în maniera Iliadei și Odiseei”.
Priviți, dacă doriți, către această carte ca un curs extraordinar de istorie surprinzătoare a civilizațiilor. Este, fără îndoială, un prilej de a privi, de azi înainte, lumea cu alți ochi, de a înțelege în profunzime rădăcinile adânci ale culturii și, mai ales, de a învăța să protejăm tot ceea ce s-a păstrat.
În capitolul Un pelerin budist în căutare de urme străvechi, vedem cum „mijlocitorul cultural”, Xuanzang, având cunoștințe de cultură străină, a căutat să ofere versiuni mai exacte ale scrierilor budiste, citându-l, în această privință, pe Confucius cu privire la importanța redării corecte a numelor:
„De atunci, căutarea unor versiuni mai bune și mai autentice ale unor texte fundamentale și a unor traduceri mai exacte ale acestor texte au rămas preocupări centrale pentru științele umaniste, ceea ce face din Xuanzang o figură centrală în formarea tradiției chineze a cunoașterii în domeniul științelor umaniste”.
Astfel, Xuanzang devine „o figură aproape mitică, un călător și un pelerin care a reușit să corecteze, să îmbunătățească și să extindă canonul budist disponibil în limba chineză”.
Un alt exemplu care demonstrează legături care azi, la prima vedere, fără astfel de cunoștințe sau fără o cercetare mai îndeaproape, ne par invizibile, este cel a preocupării față de răspândirea învățăturilor dobândite, de crearea și dezvoltarea unor centre de învățare multiculturale:
„În multe privințe, apartenența la sfera de influență musulmană a fost o binecuvântare, în sensul că lega Portugalia de centre de învățare precum Casa Înțelepciunii din Bagdad, locuri în care unele dintre textele culturii clasice supraviețuiseră doar datorită comentatorilor și bibliotecarilor arabi. Conducătorii arabi erau de obicei toleranți, ceea ce a însemnat că al-Andalus a devenit și un centru de învățătură evreiască, făcând din Portugalia și Spania o combinație unică de erudiție și cultură creștină, musulmană și evreiască”.
În prezent putem privi universitățile drept cele mai mari astfel de centre care nu au granițe când vine vorba de materiile predate sau de studenți.
Mai târziu, vedem cum, din nou, acțiunile unui singur om au transformat mentalități și țări întregi:
„Noul principiu pe care Hegel l-a introdus în filosofie era primatul schimbării istorice. El insista asupra faptului că filosofia, ca disciplină, trebuia să învețe să gândească din punct de vedere istoric, adică să studieze progresul dezvoltării gândirii de-a lungul timpului. Trecutul nu mai trebuia studiat pentru a afla bucăți de adevăr, ci trebuia studiat ca trecut. Filosofii urmau să devină istorici ai ideilor. (...)
Abordarea lui Hegel a cristalizat dezbaterea cu privire la ceea ce era cu adevărat forța motrice a istoriei progresiste. Pentru Hegel, aceasta o constituiau ideile. Pentru Feuerbach, circumstanțele materiale. Pentru Charles Darwin, presiunea mediului asupra populațiilor și speciilor”.
Așa cum nu putem desface această strânsă încrengătură, tot așa nu putem cere în prezent ca fiecare cultură să rămână într-o arie bine definită și strictă. Această liberă circulație nu împiedică, sub nicio formă, protejarea moștenirilor culturale ale fiecărei țări în parte.
Martin Puchner readuce importanța științelor umaniste în atenția publicului larg și, deopotrivă, a cercetătorilor și atrage atenția asupra responsabilității pe care trebuie să o avem în această privință:
„Artele și științele umaniste au multe de oferit. Epoca noastră s-a lăsat vrăjită de inovația tehnologică și de promisiunea că soluțiile inovatoare la cele mai stringente probleme ale noastre se află la îndemână. Dar nu putem găsi o rezolvare inginerească la cele mai dificile conflicte din zilele noastre, care izvorăsc din probleme vechi de când lumea, implicând identități divergente, interese concurente și credințe opuse. Aceste conflicte pot fi abordate doar dacă se va înțelege că ele își au originea în trecutul cultural îndepărtat, iar asta nu se poate întâmpla decât cu ajutorul instrumentelor oferite de științele umaniste”.
Mai mult, își cucerește cititorii odată cu această adevărată călătorie de-a lungul perioadelor semnificative și reprezentative pentru istoria civilizațiilor.
Nu există nimic de reproșat unei lucrări care, în 2024, își propune un obiectiv atât de ambițios și pe care îl atinge, parcurgând momentele-cheie, extrăgând tot ceea ce e captivant din fiecare secol în parte când vorbim de schimbările profunde și esențiale pe care le-au avut personaje-cheie în recuperarea, transmiterea și dezvoltarea culturii, folosindu-se, de-a lungul timpului, de științele umaniste.
Martin Puchner, „Cultura: Surprinzătoarele conexiuni și influențe dintre civilizații”, Editura Trei, anul publicării: 2024, nr. pagini: 328, traducere: Radu Sorop
Cartea poate fi cumpărată de la:
Dacă vrei să susţii site-ul, click sau scan (mulţumiri!):
Fotografie reprezentativă: Dawid Tkocz / Unsplash
scrie un comentariu