Una dintre motivațiile acestui an, de care sper să mă țin cu fermitate, e să scot în față unele cărți care poate nu s-au bucurat de atenția suficientă a publicului, însă care au ce spune și ce povesti. Un astfel de roman este cel al scriitoarei Delphine de Vigan, intitulat „Legămintele” și tradus la Editura Polirom.
În centrul istoriei avem o sumă de personaje pentru care cuvântul „legământ” a pierdut orice conotație emoțională, o sumă de personaje care și-au scrijelit pe piele cuvântul „durere”. Théo și Mathis sunt doi colegi de clasă, doi băieței de doar 12 ani care sunt uniți de un secret: beau împreună. De fapt, Mathis a fost prins în această capcană a prieteniei, unde Théo l-a atras în demersul său autodistructiv. Cei doi explorează senzația de prohibiție și se lasă prinși de acest viciu. Doar că istoria lor e mult mai adâncă decât doar sentimentul că fac ceva interzis.
Théo este exponentul unei familii eșuate, rezultatul unui mariaj în care mama este nevrotică, iar tatăl în plină depresie. Cei doi părinți au pierdut lamentabil lupta pentru a-și păstra copilul intact emoțional. Băiatul lor, victima acestui război numit custodie comună, nu vrea altceva decât să treacă limita:
„I-ar plăcea ca într-o zi să-și piardă cu totul cunoștința. Să se afunde în pânza asta groasă a beției, să se lase acoperit, îngropat, pentru câteva ore sau pentru totdeauna, știe că e posibil.”
Observăm această senzație de resemnare recurentă și la alte personaje precum e Hélène, diriginta băieților, o femeie care a supraviețuit violenței casnice. Rănile pe care i le-a provocat propriul tată sunt încă atât de adânci încât o transformă în unicul adult care înțelege că e ceva profund anormal în conduita celor doi adolescenți.
Sunt la al doilea roman al scriitoarei Delphine de Vigan și pot să mă declar de-a dreptul cucerită de stilul său emoționant, care răvășește, turmentează, doare în profunzime. Acest joc subtil de fraze scurte, dar vizuale, se întipărește în mintea cititorului. Să nu vă lăsați înșelați de simplitatea și de scurtimea cărții, pentru că se va sedimenta mult timp acolo, în faldurile memoriei, unde păstrăm tot ce ne atinge cu adevărat.
Vreau să-mi opresc atenția asupra lucrurilor care mi-au plăcut în mod special la această carte. În primul rând, atmosfera care mi-a amintit cumva de romanele scrise de Leila Slimani. O apăsare constantă pe nervul care doare, o durere fantomatică despre care nu poți spune multe cuvinte – toate se adună într-o îmbrățișare narativă fermă și inedită. Mi-au plăcut personajele și ilustrarea maladiilor spirituale care le chinuie constant. Neputința mamei nevrotice, furia soției înșelate altfel decât prin adulter, dramaturgia depresiei… Șirul este lung și parcă ți-ai dori să spargi pe fragmente acest roman, să-l păstrezi pe mici cioburi de amintiri. Delphine de Vigan este o voce literară de neratat și o prezență stilistică excelentă pentru portofoliul unui adevărat cititor de cursă lungă. Am ferma convingere că reușește să transpună tristețea, disperarea și durerea în imagini textuale memorabile și să ne apropie mai mult de propriile noastre resurse emoționale unde cine știe ce ne așteaptă.

Delphine de Vigan, „Legămintele”, Editura Polirom, anul publicării: 2019, nr. pagini: 200, traducere: Alexandra Cozmolici
Cartea poate fi cumpărată de la:
Dacă doriţi să sprijiniţi site-ul citestema.ro:
Fotografie reprezentativă: Jordan Whitt auf Unsplash
scrie un comentariu