„Mi-ai spus: «Aici degeaba îți pierzi timpul./ Te du și te sfiește pe hîrtie». / Și-a început tristețea a-mi descrie,/ Cînd cu Septembrie-ncepe anotimpul/ Toamnei adînci. Ce va urma de-acuma?/ O, de-aș putea pe ceilalți fericiți/ Să-i fac și-n jurul meu, deloc grăbiți,/ Să steie buni, privind cum crește bruma;/ Să li se pară că povestea-i mare/ Și că sfîrșitul ei va fi frumos./ Mi-e sufletul parcă din carne scos./ Și locu-n care-a fost încă mă doare.” – se confesează poetul la începutul volumului în care ne plimbă cu submarinul prin tot oceanul unui erotism descris cu lux de amănunte, de parcă ar fi vrut să arunce drept în ochii lumii toate subiectele interzise despre care vorbim toți, dar nu recunoaște nimeni că vorbim.
Nu cred că intenția lui a fost să șocheze. Poemele, de la contemplative la pătimașe, sunt despre emoții umane trăite la superlativ, gândite într-un anume fel și scrise direct, în limbajul în care-au fost gândite. „Raze vechi curgeau păstos/ Peste-un trup dumnezeiesc/ Care chiar al tău era,/ Cu șolduri, cu sîni, cu gură,/ Și-alături se chiflingea/ Viața-mi, mură după mură,/ Numărată pe de rost/ De-un melc surd și orb și prost.” Indiferent dacă poezia se numește „Iubita mea cu dos frumos” sau „Elegie” și are-n ea rîme, portocale sau nebunii, nu ai cum să te superi pe Emil Brumaru și chiar dacă te superi un pic, îți trece imediat ce ajungi la confesiunea din Sonetul 43: „Mi-am cheltuit talentul în lubrice sonete/ Cum fluturii-și dau praful aripelor pe mîini”.
Emil Brumaru a fost un poet erotic (?) și va rămâne exact așa cum a fost. Subiectele inepuizabile din poemele sale pot fi egalate doar de infinitul de senzații pe care le-a surprins cu toate simțurile și-n toate felurile făcând uz de – oare greșesc dacă spun toate (?!) – cuvintele limbii române. M-am trezit râzând în timp ce citeam romantisme domestice atât de firești, în viața de zi cu zi, „Va fi o zi cu frig. Vei sta în casă./ Eu voi veni la tine să discut./ Tu pe picioare o să-ți pui mătasă/ Și peste sîni un flaneloi drept scut.”, și m-am mirat de cât de simplu și direct se poate spune: „Erai nesimțit de frumoasă!” Apoi l-am regăsit pe Emil Brumaru, tot, într-un sonet: „Sînt delicat, dar pot fi și obraznic: Rouă ce-și scuipă puritatea-n smîrcuri,/ Parfum de crin trimis la dracu-n praznic,/ Melc șchiop lingîndu-ți mierea de pe sfîrcuri.”
Emil Brumaru s-a jucat cu trăirile, a licitat și-a supralicitat. Câteva dintre versurile sale sunt dedicate Celestianei Porcuța-Satannici, marchizului de Sade, Tamarei, lui Florin Mugur, Luminiței Marcu, lui Șerban Foarță sau Maiei Morgenstern. Altele au motto, „Iubito/ Am îmbaudelairit-o!” . Sau au dedicația direct în titlu: „Cîntec de zvîc și alean/ În cinstea lui Anton Pann”. A scris poeme pe care le-a numit epigrame: „Doamne, născocește-mi rostul./ Am umblat destul ca prostul/ După coapse de femeie/ Ce se-ncleie și descleie/ Fără nici un fel de cheie.” A scris poeme pe care le-a numit elegii, povești, bocete, rugăciuni, scrisori și epistole. Și tot el a scris: „Nu sînt poet. Doar îmi însemn cuvinte,/ Să nu le uit. Cu saș, apă și pîine/ Mănînc. Departe, tapițerii ținte/ Bat în mătasa după-amiezii sfinte.” Când am citit acest poem mi-am făcut cruce. Dacă nici Emil Brumaru n-a fost poet, atunci nu mai știu care făuritor de vers cu har mai poate fi numit poet.
Emil Brumaru a fost un poet erotic? Cuvintele folosite în Submarinul supranumit erotic sunt acele cuvinte pe care le găsim prin diverse încăperi mai ferite, pe stâlpi, pe garduri, pe ziduri, scrise de adolescenți, tineri sau maturi într-un moment în care, din cine știe ce motive, au găsit locul în care să se poată exprima. O parte dintre ele încep cu litera „p” sau cu „f” , iar cealaltă încep cu toate literele alfabetului și se regăsesc în cărțile de anatomie sau de fiziologie. Emil Brumaru a fost medic, un amănunt deloc de neglijat, ca fost medicinist a știut exact care sunt stimulii și ce anume produce stimularea maximă. Să fim drepți! Emil Brumaru i-a adorat pe Verlaine și pe Appolinaire, a fost un cititor înrăit de proză și poezie, a iubit mai mult personajele decât oamenii, s-a mirat de câtă literatură română de foarte bună calitate există, de ce infinit de sensuri este capabilă limba noastră și a exploatat-o la maximum îndreptându-se spre o zonă tabu. Meritul lui este că a luat toate oile negre ale limbii române și, combinându-le, le-a transformat în curcubeie. I-a ieșit unic, original, erotic și neerotic. Emil Brumaru n-a fost un poet erotic, a fost un poet care-a știut exact pe care butoane să apese. Iar restul e doar imaginația cititorului înfierbântat care, citindu-l pe Emil Brumaru, o ia nițel razna. Unde-i erotismul aici? „Nu-ți cer nimic, vreau numai să exiști./ Fii bucuroasă-n roua-n care sufăr./ Tu nu pricepi că îngerii sunt triști/ Dacă ating cu-aripa lor de nufăr,/ Nu fiindcă i-ar durea penele moi,/ Ci din amărăciunea că în miezul/ Florii deschise nu le este crezul;/ Ei cred, știi bine, doar în ce va fi apoi!/ De-aceea taci și-ascultă-mă cum plâng/ Cînd cerurile pătimesc de Criști/ Ce s-au urcat spre soare din adînc./ Nu-ți cer nimic, vreau numai să exiști.// Dezamăgirea fleață, de mărgică,/ Pentru iubirea noastră-i mult prea mică.”
Am citit undeva că fiecare om are-n el o muzică aparte, o melodie pe care nu trebuie să o învețe pentru că o știe deja, s-a născut cu ea. Tot ceea ce-i lipsește este instrumentul potrivit la care să se așeze și să înceapă să cânte. Noroc, destin sau orice-ar fi să fie, în momentul în care omul își găsește instrumentul, întreaga lume se-oprește și ascultă. Iată ce-i scria Emil Brumaru lui Leonid Dimov, în februarie 1969: „Aș vrea să pot scrie repede și bine. Să ajung la vîrsta aceea cînd totul se face poezie. Dacă nu voi atinge-o niciodată, înseamnă că sunt tâmpit.” Ei bine, Emil Brumaru nu a avut nevoie să atingă acea vârstă, nu era nevoie să atingă nicio vârstă, a trebuit poate să treacă prin ani doar pentru a înțelege că nu era necesar să ajungă undeva. Era deja acolo. Emil Brumaru s-a născut poet. Orice atingea Emil Brumaru se transforma în cuvinte, pentru că, pentru Emil Brumaru, întreaga lume n-a fost nimic altceva decât o imensă poezie.
„Joacă sufletul în mine/ Ca un fluture albastru/ Din aripi ce-abia îl ține/ Pe deasupra de dezastru.// Joacă fără de rușine,/ Ba e-n deget, ba e-n creștet,/ Din aripi ce-abia mai ține/ Pe deasupra de crin veşted.// Joacă în întunecime/ Ca-n lumini, tot mai subțire,/ Din aripi ce-abia îl ține/ Pe deasupra de-amintire.// Joacă sufletul în mine/ Ca un fluture albastru/ Din aripi ce-abia îl ține/ Pe deasupra de dezastru.”
Emil Brumaru, „Submarinul erotic”, Opere II, Editura Polirom, anul publicării: 2009, nr. pagini: 486
scrie un comentariu