La un an de la premiul pentru proză al revistei Observator Cultural pentru romanul ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat (Polirom, 2019), Alina Nelega revine pe scena prozei contemporane cu un nou titlu, un nor în formă de cămilă, la aceeași editură.
Miza în noua sa carte se hrănește din jocul resentimentelor, al încercărilor disperate ale protagonistei de a se înțelege pe sine, de a-și lămuri greșelile făcute în relația cu fiul și de a și le scuza în egală măsură. Tragedia aici e una shakespeariană, dar numai din perspectiva sa, căci realitatea decodifică totul, într-un final, prin ochii fiului, cel sacrificat, cel pus pe altarul talentului actoricesc, cel neînțeles de singura care ar fi trebuit să-l înțeleagă.
Relatarea, făcută de regizoarea acum „între două vârste”, surprinde și ne captează prin destăinuirile care țin de lumea teatrului care a pătruns atât de mult în viața de familie, care a reușit, în viziunea sa, să distrugă totul și, în același timp, să cucerească totul. Aici forțele sunt neiertătoare, atitudinea e una tranșantă, duioșia aproape că nu există, nu e loc de regrete reale, ci doar de explicații care nu fac, în fapt, decât să-i întărească propria versiune de adevăr.
Adus în realitatea contemporană, romanul urmărește structura lui Hamlet, evadând însă prin propriile mecanisme prozaice, apelând la confruntările vieții moderne. Nebunia nu-i aparține fiului, realitatea departe de adevăr îi aparține mamei așa cum, de multe ori, părinții nu-și văd cu adevărat copiii, nu vor să îi lase să-și descopere propria menire.
Lucrurile pentru care se face vinovată regizoarea-mamă sunt cunoscute, dar transcrise sub o formă aproape firească, există mai multă învinovățire a fiului și aproape deloc învinuire a propriei persoane, relatare în loc de empatie: „Nu ți-am luat frica, te-am lăsat singur cu ea, un copil de zece ani cu frica lui, între patru pereți. Iar eu nu m-am ocupat de cărțile ude și distruse, de caietele subțiri cu teme înmuiate, de caligrafia incertă, de scrisul tău mare, egal și ordonat, nici de ghiozdan, pe care n-am încercat să-l lipesc și să-l cos la loc; n-am stat toată noaptea să-l cârpesc, ca o mamă bună”. Propria relație cu fiul e dramatizată, e trecută printr-un filtru care permite prea puțin realității obiective să pătrundă, de parcă lumea teatrului s-ar fi așternut în fiecare moleculă de aer dintre cei doi.
Mama vrea să înțeleagă și crede că înțelege: mecanismele lumii din teatru, realitățile acestui univers, tot ce vor ceilalți de la ea, de la propria viață, de la scenă. De multe ori, atunci când ar trebui să intervină, nu spune nimic, nu face ceea ce știe că ar trebui să facă, nu intervine, se mulțumește cu această siguranță a unei înțelegeri care, în fond, nu vindecă niciunul dintre participanți: „Nu, tu nu urli. Tu îți îmbrățișezi suferința surdă, continuă și invizibilă, și atunci ea devine prezentă, o pedeapsă pe care-o simți în fiecare clipă, te chinuie și îți face plăcere, te stimulează, simt asta, deși nu am percepția a ceea ce simți tu”. Acesta e fiul, aceasta e maniera în care e deslușit de mamă, de o protagonistă care întreține un suspans continuu al emoțiilor, un carusel vertiginos al resentimentelor care se potrivesc aici ca într-un puzzle care dăinuie de secole, jucat din nou și din nou, indiferent de generație.
Sentimentele sunt transfigurate, percepția e alterată, e imposibil ca înțelegerea să rămână una intactă într-un mediu în care doar o cortină de catifea desprinde realul de actorie. Dar tocmai aceste meditații asupra vieții, asupra destinului, asupra înțelegerii propriului drum fac deliciul lecturii acestui roman: „Nu ne ajunge viața noastră, vrem și viața celorlalți, să-i trăim și pe ei, ca actorii care vor să joace tot, să intrăm și să ieșim din personaje pe mica scenă a lumii noastre interioare. Așa credem că înțelegem, prin iluzia unei experiențe emoționale comune. Dar cum ar putea un fluture să înțeleagă setea cămilei sau cămila să perceapă transformarea fluturelui, din vierme în imponderabila floare?”.
Ca un ghicitor care își cunoaște propria poveste, ca un scriitor care crede că ceea ce scrie devine în cele din urmă realitate, aici presentimentul nu face decât să dicteze comportamentul său față de propriul fiu: „Ne jucăm amândoi rolurile impuse, departe unul de celălalt. Asta n-o să se termine bine, n-are cum; dacă nu găsim o experiență comună a durerii, ne vom ataca și ne vom urî unul pe celălalt, fără scăpare”. Sunt însă aici două realități diferite, două lumi care se ciocnesc într-o confruntare a titanilor, două chipuri care nu și-au vorbit niciodată cu adevărat pentru că nu a existat niciodată un spațiu tabula rasa, fără intermediere, fără scene și roluri și actori la mijloc, fără ziduri prăbușite în fața unei comunicări altruiste.
Esențialul se risipește prin învinuiri repetate, prin convingeri imposibil de schimbat. Romanul naște astfel întrebări la care e greu de răspuns. Poate fi vreodată justificată ura unei mame față de propriul copil? Cui aparține vina, cu adevărat, cum identifici cine a greșit într-o relație construită pe o comunicare lipsită de repere esențiale? Poți salva ceva când două percepții diferite asupra unui singur adevăr încearcă să existe în același timp? Ce e just să fie salvat în relația mamă-fiu, cine ar trebui să cedeze?
Fără îndoială, la polul opus, deznodământul aparține fiului care se strecoară, ca un sufleur, și ne șoptește ceea ce altminteri nu puteam afla: „Lumea asta nu e numai ceea ce e; în ea există, pentru cine are ochi să vadă, tot ce ar putea să fie”. Iar în această aceeași lume, mama sa pe care până acum o descoperiserăm doar prin ceea ce ea ne spusese, convingându-ne că acela este adevărul, că asistăm la unica versiune a faptelor, convingerile noastre sunt profund zdruncinate. Fiul e cel care își vede cu totul altfel mama, rostește ceea ce ar fi trebuit să cunoască ea însăși, o durere care ar fi trebuit să nu existe dacă pentru adevăr nu s-ar fi dus o luptă a propriilor lumi: „Propriul adevăr te orbește, crezi că știi ce gândesc și cum sunt, dar eu sunt altfel decât tine, nu suntem nici măcar compatibili, de parcă n-ai fi mama mea care turuie reflex că mă iubește – dar nu mă poți convinge, nu te cred, fiindcă știi ce spui, de fapt? Că nu mă iubești decât condiționat, dacă mă poți avea; că nu mă înțelegi decât dacă mă poți avea; că nu mă înțelegi decât dacă mă poți controla, stăpâni, încorpora în tine – asta înseamnă pentru tine a înțelege”. E perspectiva adultului care a înțeles ceea ce nu i-a fost oferit în copilărie și care azi ridică un deget acuzator pentru a-și apăra cauza. Ca într-o oglindă, tonul e același, dezbrăcat însă de firele vieților celorlalți: „Mă revoltă până la anihilare faptul că tu faci parte din mine. Că m-ai silit să-ți trăiesc viața, sufocat de dramoletele zilnice. Pentru mine erau definitive, dar tu îți reveneai imediat. Nu-ți păsa că trebuie să mă aduci înapoi, uitai de mine, așa cum îți uiți, frivol, copilul în mall, fiindcă te absorb vitrinele, te fascinează luminile și imaginile amețitoare, iar când te trezești, el nu mai e acolo, l-ai pierdut, așa cum m-ai pierdut tu pe mine și acum joci disperarea asta șmecheră: vai, nu mă găsești, vai, nu știi unde m-ai dus, vai, unde m-ai abandonat? Eu am rămas acolo, orfan în mulțimea de voci și imagini, nu mai știu drumul spre tine”.
Adevărul are și un al treilea chip: un nor în formă de cămilă reușește să transpună în contemporan o dramă fără vârstă, o vină care se repetă de la o generație la alta, oferind și răspunsuri celor care au ochi să vadă unde poate duce scufundarea definitivă în hazardul propriei vieți, nelăsând altora drept de apel.
Alina Nelega, „un nor în formă de cămilă”, Editura Polirom, anul publicării: 2021, nr. pagini: 232
Puteţi cumpăra cartea de la:
scrie un comentariu