polirom.ro

Editura Polirom vă prezintă un fragment din romanul Paralel de Mihai Buzea, recent publicat în colecţia Ego. Proză.

Iată o carte cu un subiect în aparență simplu: o familie de români cu un copil mic se mută în străinătate și învață încet-încet să depășească o serie de neajunsuri și să se împace cu altele. Mihai e scriitor (adică veniturile lui sînt subțirele), soția lui are un job nou de care e foarte mulțumită (adică veniturile familiei nu sînt deloc subțirele), iar fetița lor e definiția curiozității: din plimbările prin noul oraș se naște o altă realitate, mult mai interesantă, în care pădurile vecine aparțin unor vrăjitoare, zonele noroioase de pe lîngă blocuri sînt mlaștini stăpînite de căpcăuni ori egrete, iar în parcuri se întîmplă lucruri magice. Dar, dacă toate merg așa de bine, de ce e „greu să adormi seara”? Efectele cumulative ale dezrădăcinării sînt uneori greu de sesizat, așa că personajul Mihai Buzea se apără reconstruind un prezent pentru sine și ai lui și recuperîndu-și trecutul bucată cu bucată. Cît de bine te cunoști, dacă ești capabil să înțelegi ce s-a întîmplat cu tine și, mai ales, cine ești tu, cel de-acum – sînt tot atîtea întrebări pe care autorul Mihai Buzea le pune în cartea de față, sub pretextul rememorării unor părți din viața sa și a familiei sale. Întrebările ajung pînă la urmă să-și capete răspunsurile, însă independent de voința lui. Paralel îl atrage pe cititor într-un joc la care puțini își doresc să ia parte cu adevărat.


Fragment (din capitolul „Carole”)

Cu Carole a fost tot mai bine, de la oră la oră. S‑a domesticit când a văzut că nu fac figuri şi că‑mi dau silinţa la fel ca toţi ceilalţi, mă muncesc cu les sons du français, cu les consonnes, cu les voyelles, cu les semi‑voyelles – din care n‑am înţeles nimic, ca orice om normal de pe planetă –, cu passé composé, cu être şi avoir, cu listele de participe passé, cu les marqueurs de temps şi cu toate marafeturile din măţăraiele unei limbi, de care nu eşti deloc conştient când ţi‑e limbă maternă, dar care te macină fin‑finuţ când abia la 50 de ani te‑apuci să le mesteci între măsele. Arma mea secretă, singura, era Shrikant: explicându‑i lui, în pauză, ce ne preda Carole în prima parte a orei, înţelegeam şi eu despre ce era vorba (sigur, când înţelegeam). Bine‑a zis ăl de‑a zis că „Nu înveţi când înveţi, înveţi când îl înveţi tu pe altul“. Shrikant, săracul, era crimă şi pedeapsă, muncea de trei ori mai mult ca mine, dar se lipea de el de două ori mai puţină franceză: „Mich“, zicea el, „voi, europenii, nu ştiţi nimic despre India! Noi avem vreo 30 de limbi şi 20 de alfabete, la noi e cu totul altfel: păi, numai pe bancnotele noastre scrie în cinci alfabete! Voi, aici, ce‑aveţi? Unul! Vezi? Tu ar trebui să dansezi la cursul ăsta!“. Eu mă făceam că mă supăr: „Trei, nu unul! Că‑i avem şi pe bulgari, şi pe greci“. Shrikant nu se lăsa: „Bullshit. Am tras eu cu ochiul la tine pe caiet, când ai ieşit să vorbeşti la telefon: limba ta se scrie aproape la fel ca franceza, măcar că sună ca din fundul curţii… nu seamănă deloc. Dar de scris se scrie cu multe cuvinte la fel“. Eu îl întărâtam: „Aproape la fel, dar nu chiar la fel“. El mă lua în serios: „Ia uite aici!“, şi‑ncepea să‑nşire din pix nişte căcăţei de muscă (scria cu stânga, ca americanii). „Ce‑ai scris acolo?“, ziceam eu şi el râdea, cu dinţii lui albi de indian: „Mich is a slowman“, şi râdea iar, pe înfundate, cum râd copiii când intră‑n pubertate. Nici nu‑l întrebam în care dintre alfabete era scrisul ăla sau în care limbă: „30 sunt astea mari, limbile mari“, zicea el. „Dacă le numeri şi p‑alea mici, te duci spre 500.“ Asta mă cam dezumfla. Un stat democratic cu 500 de limbi?! Păi, România nu se descurcă cu două limbi, enfin, trei, dacă dialectele rromilor se pun şi ele ca limbă unitară (nu e cazul, dar hai să zicem). Totuşi… 500?! Pe urmă venea Carole din pauză şi‑ncepeam iar corvoada:

— J’ai reçu une nouvelle référentiel de competences…

— Un nouveau référentiel, Mich, un nouveau référentiel. C’est masculin: le référentiel.

— Oui, Carole. Le référentiel, bien sûr!

Habar n‑aveam despre ce vorbea; Shrikant nici atât. Ziceam şi noi după ea, fără să pricepem boacă; poate că aşa se învaţă limba franceză, mai ştii, păcatele?!

Franceza. Limba franceză, durerea mea, marea mea durere, durerea mea secretă. Parcă eram Puiu din La Medeleni: toţi, în jurul meu, boieri; eu, ţăran. Era o petrecere la care nu eram invitat, nu fusesem niciodată: nevastă mea vorbea franceza, şi soră mea, şi cumnatu meu, fiică mea o învăţa c o viteză de necrezut, naşul ei de botez o vorbea ca pe română (de fapt, mai bine, că n română se exprima buruienos, mai ales la băutură), la fel şi Dottore, şi socru meu, până şi patronul cel mare de la cârciumă vorbea franţuzeşte ca pe apă; culmea e că vorbea gramatical, nu după ureche!


Mihai Buzea (n. 1971) a fost profesor și vînzător de asigurări, iar în prezent este reporter la Cațavencii. Alte ocupații: om bun la toate, plimbător de cîini, traducător, babysitter, Moș Crăciun, chelner, paznic de noapte. A mai lucrat ca bișnițar în anii ’90 (Cracovia, Istanbul, Praga), ca muncitor necalificat în anii 2000 (Budapesta, Paris, Lyon) și ca muncitor intelectual în București (copywriter). După 1 ianuarie 2014 a ajuns la Londra, unde a învățat meseria de arborist, descrisă în romanul-reportaj Gastarbeiter (2017). Alte cărți publicate: Berile de Aur (2006), Povestea lui Vasile Pogor (2018), Jimmy (2018), Recrutorii (2019). În prezent locuiește la Bruxelles.

Editura Polirom, 2021, nr. pagini: 360

Puteţi cumpăra cartea de la:

carturesti.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here