Nu știu cum ar mai trebui să scriu în viața asta după ce, într-un final, am descoperit cele mai celebre versuri ale lui Ioan Es. Pop: „aici viața se bea și moartea se uită”. Bine, după ce l-am descoperit pe Ioan Es. Pop per ansamblu. Știu, e impardonabil că am trăit până la 28 de ani fără să fi știut de existența poeziei lui Ioan Es. Pop. Bine, și asta e o afirmație falsă, că în principiu am dat peste el când am citit antologia Acum suntem noi anticii, dar din motive obscure, atunci nu mi-a rămas pe creier. A doua oară a fost cu noroc, dar s-a întâmplat asta pentru că mi-a trimis o tipă un poem de-ale sale (la care o să revin mai încolo) și cu slăbiciunea mea evidentă pentru femei, am ajuns eventually și la Ieudul fără ieșire. Pe lângă faptul evident că tipa are gusturi bune în materie de poezie, am mai constatat și că acum pot să dau un exemplu concret despre cum ar trebui să se scrie poezie bună. Bine, aveam și înainte cu cine să fac asta (Vlăduț cel Drăgoi, la tine mă uit), dar o perioadă probabil că o să bag altora pe gât Ioan Es. Pop la greu, că de ce nu[1]?
Dar să rămân totuși la poezia acestui poet nouăzecist superb… În ceea ce mă privește, Ieudul fără ieșire e un volum la fel de valabil azi cum era și când a apărut inițial, adică în 1994[2]. Nu știu cât de mult s-a scris despre volum la vremea apariției sale și de atunci încoace, așa că dacă repet lucruri deja spuse, aia e. Dar ceea ce mi-a atras atenția – și am făcut observația asta și cu tipa care mi-a pus sub nas Ioan Es. Pop – este că are un vibe care îmi amintește de Cristian Popescu. Cred că aceeași tendință de a crea un univers închegat d.p.d.v. poetic cu „personaje” reale din viața sa e ceea ce-l unește pe Ioan Es. Pop de Cristian Popescu. Biografismul aparent nud și foarte unapologetic devine adevăr poetic, care urmărit până la capăt, până la ultimele sale consecințe, redă un imaginar coerent, coeziv, în care nu e vorba doar de idiosincrazii personale, acestea nu rămân în ermetismul inerent unui astfel de demers. Dacă la Cristian Popescu avem universul restrâns al propriei familii (mama, sora, parcă și bunici și tatăl), la Ioan Es. Pop întâlnim un univers format din Ieudul din care nu se poate ieși niciodată (pentru că el nu vrea să iasă dinăuntrul vocii poetice, dar și dacă ar ieși, nici el, nici eu nu aș mai avea despre ce scrie), nici măcar după plecarea fizică din el, dar și prietenii lăsați în urmă sau cei pe care îi găsește la București, pe oltețului 15, camera 305:
„asta fac acum: mă întorc pe oltețului 15./ este vinerea și este seară./ de vineri pînă luni nu mai am la ce trăi./ atunci hans se înfurie și cumpără spirt sanitar/ și zoli se înfurie și cumpără spirt sanitar/ și eu mă înfurii și eu și zic la ce și ei zic la ce și după asta îndoim/ totul cu apă și-ncepem să fim fericiți.” (p. 13)
Totul pare că funcționează în termenii unei farse continue în universul poetic al lui Ioan Es. Pop, o farsă a disperării, a imposibilității de a fi părăsit de ieud definitiv. Evident că acest tip de univers nu îl regăsim doar la el, ci și la Cristian Popescu, Viorel Padina și probabil și la alți poeți nouăzeciști. Și, din punctul meu de vedere, cred că e o disperare împletită cu farsa și cinismul specifică cel puțin unei părți a poeților nouăzeciști care s-ar putea să aibă cauze socio-istorice. E un refren pe care l-am tot auzit sau citit despre comunism la final, comunismul anilor ’80, că totul devenise o farsă, că oamenii nu mai găseau de niciunele, dar partidul îi dădea înainte cu realizările sale mărețe, că oamenii trăiau într-o continuă disociere, probabil și-n disonanță cognitivă. Pornind de la fondul acesta, cred că putem vorbi liniștiți și de un imaginar poetic ce arată acest lucru. De asemenea, s-a tot spus că poezia (dar și literatura în general) a trecut în plan cel puțin secund în anii ’90, odată cu dispariția comunismului, iar nouăzecismul nu a primit atenția pe care o merita. Ei bine, cred că o reîntoarcere la nouăzecismul poetic, cel puțin, poate reprezenta o șansă pentru o altfel de înțelegere a anilor ’90, pentru că, dacă ne uităm la cât de plină de „farse” a fost această perioadă, vom vedea că ele își au sâmburele în ultimii ani ai comunismului.
Altfel, cum am putea să ne raportăm la o poezie în care nu există cuvinte de legătură decât într-o mică măsură, în care tendința este repetiția anumitor secvențe care mai degrabă debusolează, așa cum se întâmplă și în versurile citate anterior? Sau un poem în care se face o rescriere (?) a poemului celebru al lui Edgar Allan Poe:
„a venit o pasăre noaptea prin fereastră/ și am fost sigur că e hans./ era pleșuvă ca el și moartă de beată./ mă, a zis, ia 50 de lei, du-te peste drum, au un/ rachiu grozav. nevermore, i-am răspuns.// zice: de cînd m-am dus de la voi, zice, m-au/ angajat paznic de noapte la belu. am un/ girofar a-ntîia. ziua dorm. lucrez cu/ poliția. am bani să vă-ngrop. sînt bufnița/ minervei. nu deschid ochii decît la lăsarea serii.” (p. 18)
Sau un poem tot rescriere, dar a meșterului Manole, cu poezia începând din titlu:
„3. l-am rugat pe mircea i-am zis mircea, zidește odată// fereastra asta, aici nu stă nimeni,/ haide, umple-o cu mortar și cărămizi, altfel într-o zi/ are să mă smulgă iar afară,/ n-o să pot sta tot timpul ghemuit sub ea.// dar mircea a zis vai și lumea a zis vai am zis/ vai, a zis de mult voiam să-ți împrumut ceainicul ăsta/ să ți-l așezi pe cap cînd treci dintr-o încăpere în alta,/ are să fie coiful tău strălucitor în bătaia nopții” (p. 25)
Altfel, există tot felul de dislocări ale caracteristicilor umane și transpunerea lor în obiecte, amintind puțin de prozele lui Gogol. Sau crearea senzației că se descrie un tablou, deși poemul se numește „fotografie de grup”, accentuând impresia că timpul a stat în loc:
„în jurul mesei după cină. poate îngîndurați. poate doar/ sleiți. căzută pe dușumea, cu cămașa desfăcută – o/ piersică stricată – dănțuitoare lascivă a nopților lor./ primul din stînga – zoli. cu barba roșcată spri-/ jinită în pumn. cu paharul gol răsturnat peste margine. cu ochii/ se vede doar gulerul ridicat al hainei mele, în/ chip de glugă. mereu uit că nu mă mai pîndește nimeni./ mereu umblu ca-nfășurat în altcineva.” (p. 11)
Și pentru că am rămas datoare cu un poem pomenit la început, here it is:
12 octombrie 1976
de patru generații, în dosul casei noastre curge
un pîrîu cu sînge întunecat.
de ani și ani, tatăl meu îl acoperă cu paie și frunze
să nu afle vecinii. și tatăl lui îl acoperea și el cu paie și frunze
și poate că va fi rîndul meu să-l acopăr curînd,
pentru că nu-i bine să afle vecinii ce curge acolo.
primăvara ne facem și noi că arăm și semănăm,
ca să pară că sîntem în rînd cu lumea.
toamna ne facem că strîngem și noi roade,
ca să semănăm cu ceilalți, să nu se bage de seamă,
dar de fapt nu facem decît să așteptăm, să
pîndim cine vine la rînd, unul din noi
sigur vine la rînd.
ne petrecem ziua urîndu-l pe cel care va scăpa, deși
cine scapă scapă doar pînă la o dată următoare.
în timpul ăsta, pe pîrîu se scurge o șuviță de
sînge întunecat, îl acoperim de ani și ani cu
paie și frunze,
nu-i bine să afle vecinii ce curge acolo,
trebuie să părem și noi în rînd cu lumea.
[1] Dacă tot nu agăț cu poezia pe care o scriu eu, poate agăț cu Ioan Es. Pop.
[2] Anul în care m-am născut, între noi fie vorba. An bun 1994, not gonna lie.
Ioan Es. Pop, Ieudul fără ieșire, ed. a II-a, Casa de pariuri literare, anul publicării: 2022, nr. pagini: 99
Puteţi cumpăra cartea de la:
Fotografie reprezentativă: Cassi Josh / Unsplash
scrie un comentariu