carturesti.ro

Ioana Geacăr (Ioana Dana Nicolae) s-a născut în anul 1959, în comuna I. L. Caragiale din județul Dâmbovița. Urmează cursurile de pictură ale Şcolii de Artă Populară din Târgoviște, însă fără a le finaliza. Este absolventă a Facultății de Litere din cadrul Universității din București, promoția 1990. Odiseea sa poetică începe în anii 1980, când frecventează Cenaclul literar Numele poetului, condus de Cezar Ivănescu. Debutează publicistic în anul 1983, în revista Amfiteatru, sub „bagheta” poetei Constanța Buzea, iar editorial în 1988, cu volumul de versuri Scrisoare pentru cei dragi (Editura Ion Creangă). Printre celelalte scrieri ale sale amintim: Lumină de sare (versuri – Editura Macarie, 1997), Contre-jour (versuri – Editura Bibliotheca, 2000), Povești cu vrăbii și Zgriburici (proză pentru copii – Editura Lucman, 1999), Joacă-te cu mine, bunică Iolanda! (poezii pentru copii –  Editura Bibliotheca, 2000), Aparte (versuri – Editura Vinea, 2006), Rosée pleurante/ Plânsul de rouă (versuri – Collection Franche Lippée, nr. 293, Editions Associatives Clapas, Millau, Franța, noiembrie 2006, traducător: Marius Bădițescu) sau Uite ce e (versuri – Editura Paralela 45, 2017).

Volumul Sfumato, editat în anul 2020 la Editura Casa de Pariuri Literare, reprezintă o antologie de versuri, conținând selecții din cele mai importante volume ale poetei, cu excepția celor dedicate copiilor.

Citind da capo al fine antologia de versuri a Ioanei Geacăr am observat că traseul său poetic, privit prin prisma temelor abordate sau a preocupărilor pe care aceasta și le-a transpus în poezie, poate fi asociat cu un Mountain Rousse, întrucât poeta pornește de la realități mărunte, concrete, urcă spre zările transcendenței, ale metafizicii, unde scrutează cu un al treilea ochi, mistic, domeniul divinității, apoi plonjează vertiginos, aproape făcând un salt în gol, în tenebrele morții, scoțând capul la suprafață doar pentru a mai fotografia poetic o serie de cadre din sânul societății în care trăim, pentru a evidenția și pentru a trage un semnal de alarmă în privința răsturnării piramidei valorilor și a nivelului tot mai scăzut de empatie dintre oameni.

Astfel, dacă în volumul Lumină de sare ne atrage atenția asupra micimii omului în Univers: „M-am așezat în ramă,/ planeta pustie vâslește prin Univers./ Ce întuneric! Și râd, nu mă mai satur,/ cum stau naibii pe peretele întunecat în/ universul negru/ fără să mă văd”, exprimându-și scepticismul inclusiv față de propria existență: „Și totuși/ viața mea/ e o vietate/ în care n-am intrat niciodată”; în Contre-jour, se apleacă, cu adâncă smerenie, chiar cu o formă de empatie, aș zice, asupra celei mai neînsemnate forme de viață din sfera biologicului, asupra lumii minerale, ghicind chiar desăvârșirea în existența acesteia: „Pietrele aveau un cântec al lor/ ce atingea desăvârșirea/ dar cine-l mai ține minte?/ Ceva împrăștie atenția,/ amintirile umflate de apă/ se leagănă în adânc/ și eșuează pe țărmuri pustii,/ departe”. De altfel, ea reușește, printr-un joc speculativ de excepție, să lege direct lumea pietrelor și ideea de zbor: „Sub piatra măruntă a zilei odihnesc/ deși fără coapse m-aș vrea,/ numai aripi./ În inima zborului sunt,/ departe./ Prietenul meu, licornul,/ carnea străvezie a serii o rupe,/ de partea cealaltă trecând”.

Apoi, în Plânsul de rouă, printr-o serie de poeme inspirate din lirica niponă, reușind pe alocuri să atingă inclusiv rigorile estetice ale unui haiku bine lucrat, poeta ne oferă o mostră de conexiune cu tot ceea ce înseamnă viață, zugrăvind scene de o infinită duioșie: „M-am risipit/ în lumina florii de zarzăr./ Așa mă apropii de tine – / ca-n vis – / și nici nu știi/ să te aperi”; Dimineață/ cu infinită răbdare mă aplec/ și ajut un melc/ să treacă strada” (experiment pe care îl va relua și în grupajul Pixelme din 2013); pentru ca în volumul imediat următor, Aparte, să ne ofere o frumoasă lecție de teandrie, reușind să urce cu mintea până la Dumnezeu, dar fără a se desprinde, fără a se dezice, fără a se despărți o clipă de sfera umanului, de om, de semeni, arătând prin aceasta, pe de o parte că Dumnezeu se manifestă în lume prin oameni, iar pe de alta că mistica ruptă de dragostea de oameni nu valorează nimic: „Tocmai ne-a bătut în ușă un amic./ Îl privesc în cadrul ușii/ ca pe Dumnezeu,/ fiindcă au amândoi această calitate:/ ei nu fac vizite niciodată/ și, dacă ar face-o, ar da naibii întâi un telefon./ În fine, e mai slab/ și zice că-n el s-a exilat Dumnezeu./ Stă în fața mea elocvent și credibil.// (…)// Nu cred că Dumnezeu mai e pe pământ./ E-n amintire, în vis sau pe lumea cealaltă./ Dar, hai să-i cântăm, ca la melc, să iasă/ (poate ține, eu am rămas destul de naivă),/ să-i cântăm să se ducă în cer înapoi/ sau măcar să urce până la noi”; „Trăiesc la umbra ideii că omul/ e încă unul din personajele preferate ale lui Dumnezeu,/ oriunde s-ar afla”; „Tot eu sunt, Doamne, doar trupul pe care mi l-ai dat/ se-nmoaie tot mai mult de lumină”.

După ce s-a înarmat cu lumină din sferele divinității, poeta Ioana Geacăr se coboară, în volumul Recviem pentru nuca verde, în lumea morții, mai exact în meditația asupra acestei teme, pentru mulți înfricoșătoare, pentru ea însă cât se poate de firească (așa cum sunt toate aspectele lumii pentru cei care au reușit să atingă cu mintea transcendența), pe care o asociază strict cu aspectul biologic al perisabilității și al descompunerii trupului: „scot capul precaut pe fereastră/ cum tragi de sertarele cu morți de la morgă/ deasupra/ capul vecinului de la trei/ printre begonii și viespi și mușcate/ și scrum de țigară/ aruncat peste mine/ ca niște cearcăne de mucegai pe tomată/ azi nu pot să dau ochii cu nimeni/ oricâte măști aș schimba/ azi sunt o ființă tactilă/ orizontul meu se termină în buricele degetelor”; „intru în pat și iar încerc cea mai/ confortabilă poziție/ în care să mor/ mă studiez de deasupra cu/ toate liniile pleoștite de gravitație/ din profil ca la poliție/ de sus și mai de sus/ plămânii mei sunt un fluture fosforescent/ trebuie doar să trag rapid de vertebre/ să iasă”.

În cel mai recent volum individual publicat, Uite ce e, poeta coboară în stradă, în cartier, în lumea de la colțul blocului și observă cu adâncă amărăciune, mizeria umană ce a pus parcă stăpânire pe sufletele oamenilor, tot mai lipsiți de milă, de empatie: „plânge disperat în mijlocul străzii mașinile îl ocolesc/ în spațiul verde de lângă trotuar un copil doarme într-un sac alții pe/ lângă el inspiră dintr-o pungă de plastic cu/ șnur roz/ plouă țin ochii deschiși fără să clipesc până ce picăturile se lățesc/ în toată măreția dezordinii universale”.

Iar în ciclul de „inedite”, iarna umbrele copacilor sunt verzi (probabil o parte din viitorul volum), Ioana Geacăr nu ezită să taxeze nici nebunia creată de către lumea virtuală, de către rețelele de socializare, pe care le privește ca pe niște căi de a ne transforma în mici roboți, de a ne îndepărta de la esență: „întotdeauna se știe unde suntem facebook e cel mai bun prieten al omului/ în orice parte a lumii ai merge te întâmpină exact din locul acela și-ți zice cum să te/ îmbraci nu cumva să răcești el știe totul despre tine el e tata el e mama/ două păsări de/ noapte trec prin lună și scapă/ praf de unghii de demon sau ce o fi fost dar suntem prea preocupați prea cu ochii în jos/ să mai vedem ceva/ google maps îmi scrie că în luna februarie am mers doar treizeci și unu de kilometri pe/ jos și mi-am petrecut șase ore în autobuz aferim!”.

Ar fi de prisos să mai spun ceva, fiind destul de clar că avem de a face cu o poetă mai mult decât matură, care a trecut prin mai toate temele mari și a experimentat o bună parte din formele estetice și stilistice aflate pe panoplia poeziei; nu îmi rămâne decât să vă invit încă o dată să citiți această antologie de versuri și/sau orice alt volum de autor semnat de Ioana Geacăr.

Ioana Geacăr, „Sfumato”, Editura Casa de Pariuri Literare, anul publicării: 2020, nr. pagini: 164


Puteţi cumpăra cartea de la:


Fotografie reprezentativă de Hugues de BUYER-MIMEURE pe Unsplash

libris.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here