citestema.ro şi Editura Humanitas vă oferă un fragment în premieră din volumul Singură împotriva tuturor. Viața prințesei Martha Bibescu de Aude Terray, apărut recent în traducerea Alinei Pavelescu.
Cartea a fost recompensată cu premiile Nouveau Cercle de l’Union Interalliée (2023) și Céleste Albaret (2024).
Prințesa Bibescu a fost un personaj flamboaiant, imaginea însăși a universului Belle Époque – și mult mai mult de atât. A traversat secolul XX marcându-i profund pe toți cei cu care s-a intersectat, seducându-i sau exasperându-i cu stilul ei original. A fost acuzată de colaborare cu inamicul și, în alte împrejurări, s-a bucurat de gratitudinea contemporanilor. Scriitoare de succes, rivalizând în epocă cu Anna de Noailles și Colette, s-a bucurat de admirația lui Proust, Rilke sau Paul Claudel. Se considera cetățean al lumii, călătoare, exploratoare. Seducătoare fără pereche, și-a căutat iubirea cu pasiune, fiind mereu dezamăgită. Spirit diplomatic, a acționat din umbră și i-a sprijinit pe cei care au scris istoria, uneltind cu grație și asumându-și riscuri pentru a apăra interesele țării sale și pacea în Europa. Martha Bibescu a trăit totul: tragediile veacului său, dramele și trădările, faima, luxul exorbitant și exilul în sărăcie după 1945. Timp de unsprezece ani, a fost despărțită de singura ei fiică, prizonieră în România comunistă. Nu s-a dat bătută niciodată.
Cercetătoarea Aude Terray, doctor în istorie, i-a călcat pe urme în România, la Londra și la Paris, reușind un portret intim al unei femei incandescente.
„Prinţesă, sunteţi o scriitoare desăvârșită, şi asta nu-i puţin lucru…“ — Marcel Proust
„Martha Bibescu promitea să fie o mare frumusețe și visa la măreție. Crescută printre bărbați celebri, îi plăceau puterea, personalitățile, artiștii talentați, politicienii de succes, regii și prinții… Această tânără cu ochi imenși, verzi și păr roșcat magnific avea o vitalitate și o sete de cunoaștere fantastice…“ — MARIA, REGINA ROMÂNIEI
„Martha Bibescu este cea mai admirabilă inteligență feminină pe care o cunosc.“ — FRANÇOIS MAURIAC, laureat al Premiului Nobel pentru literatură
FRAGMENT
Parisul, pentru prima oară
De astă dată, Martha e luată și ea în călătorie, pășind în Orient Express. Mama și mătușa Eugenia, în voaluri negre, sunt unite de nenorocire și își lasă fiicele cu guvernantele englezoaice într‑un vagon separat, refuzând pe tot parcursul celor trei zile de călătorie să meargă la restaurant. Ajung epuizate, cu ochii umflați, pe strada Rivoli, unde se află sediul Legației.
La Paris, Jeanne, Martha și verișoara lor primară, Rita, fac cunoștință cu bunica maternă. Prințesa Eliza Mavrocordat nu e foarte frumoasă, e scundă și grasă, are ochii rotunzi și miopi și, pentru a‑și disimula calviția, poartă o perucă cu bentiță. Hotărâse să‑și refacă viața la Paris, aducându‑și și cei cinci fii și fiica, fără nici un regret că părăsise pentru totdeauna România și pe soțul său tiranic. Descendentă a unui imigrant provensal care franțuzise numele copiilor – Smaranda a devenit Emma –, se lepădase de popii ortodocși, respingea titlul de prințesă și trăia departe de viața mondenă. În 1892, încearcă să‑și înveselească cele trei nepoate cu priviri triste. Le duce la focul de artificii de la sărbătoarea Republicii, în Place de la Concorde, la Jardin d’Acclimatation, unde le urcă pe un elefant, în parcul Tir aux Pigeons, unde le învață să patineze, sau acasă la ea, să mănânce din gogoșile făcute de Angèle, bucătăreasa. Eliza a murit câteva luni mai târziu și, potrivit voinței sale, a fost înmormântată în cimitirul Montparnasse, pariziancă pe vecie. Marthei, bunica maternă i‑a transmis sângele franțuzesc din vine și o anumită concepție asupra libertății.
Fatalitatea fiicelor
Emma se satură curând de viața pariziană. E însărcinată și vrea aer sănătos pentru copilul care se va naște, fiul mult așteptat. Se va duce la Biarritz, stațiunea inaugurată de împărăteasa Eugénie, în care se înghesuie aristocrații, oamenii de afaceri și artiștii din lumea întreagă. Tot de nedespărțit, cumnatele îndoliate vor închiria rând pe rând trei vile de mari dimensiuni: Sea Cottage, Vila cu dafini și Vila Marie, fericite să o revadă pe regina Serbiei, verișoara lor aflată în exil, care își construiește un palat pe țărmul oceanului.
La Biarritz, Martha e încântată de natură la fel ca la Balotești. Îi plac primăverile blânde, tufișurile de camelii, mirosul dafinilor, plăntuțele care miros a liliac parfumat. Copila aleargă pe urma valurilor și adună bucăți de plută și de lemn, imaginându‑și că provin din naufragii îndepărtate. Cu speranța în viitoarea naștere, Emma se duce o dată pe săptămână la Bernardinele solitare de la Anglet. Martha o însoțește. O inscripție agățată în dreapta porții amintește că în acea capelă Napoleon III și împărăteasa Eugénie au venit să se roage pentru un moștenitor de sex masculin; dorința le‑a fost îndeplinită, iar Emma cere stăruitor să‑i fie dat și ei un fiu. Rugăciunile o plictisesc repede pe Martha, care evadează și se plimbă, visătoare și singuratică, de‑a lungul aleilor cu chiparoși, fascinată de solitudinea contemplativă a călugărițelor în colibele lor de paie cu fața spre ocean. Într‑o zi, îi spune mamei sale, care își terminase rugăciunea, că într‑o zi va fi și ea bernardină. La auzul acestor vorbe copilărești, Emma o strânge în brațe cu atâta afecțiune, cu lacrimile șiroindu‑i pe obraji, spunându‑i cuvinte calde nemaiauzite până atunci, încât Martha, stânjenită, se îndepărtează de ea. Are sentimentul că mama ei ar fi gata s‑o ofere drept jertfă pentru a obține un fiu.
Rugăciunile nu vor fi ascultate. I se va naște o fetiță, Marieta (Mariette), care moare la câteva zile de la naștere. În 1893, Emma rămâne din nou însărcinată și își reia pelerinajele la capelă. I se naște din nou o fetiță, Magdalena (Madeleine), care nu interesează pe nimeni și îi este iute încredințată unei doici.
În 1897 i se mai naște o fiică, Margareta, zisă și Marguerite, de această dată la București. E copilul ultimei șanse. Emma se apropie de 40 de ani. Bucuria nu va mai reveni în familie. Doamna Lahovary nu iese din odaia ei decât pentru lungi plimbări solitare, în pas alert, indiferent de vreme. De parcă ar vrea să se pedepsească. Refuză să se uite la copilul expediat în celălalt capăt al casei, scos la plimbare de doică pe scara de serviciu, cât mai discret cu putință. În încăperile servitorilor e numită „domnișoara în plus“. Față de Martha, Emma dă dovadă de tot mai multă lipsă de răbdare. Agasată de vivacitatea ei, îi spune că e rea când face zgomot, îi confiscă, la vârsta de șapte ani, păpușa, sub pretext că așa o întărește. Pentru Martha și surorile ei, spectacolul acestei mame care își trăiește tragic maternitatea și își detestă feminitatea e îngrozitor.
Ajunsă la vârsta matură, Martha avea să scrie: „Absența mamei a fost la originea tuturor dramelor mele din copilărie. […] Ea nu‑și dădea seama de răul pe care mi‑l făceau duritatea cu care mă trata, ranchiuna ei, indiferența ei…“ Absența mamei este rana originară care o va urmări mult după încheierea copilăriei; aceasta îi va marca pe viață complicata căutare a iubirii și imensa nevoie de a fi recunoscută; tot așa se explică marea ei tărie de caracter, făurită din revolta copilului neiubit.
Tatăl perfect
Copila își îndreaptă adorația și admirația către tatăl său. Împreună cu frații lui, Alexandru și Iacob, Ion Lahovary urmase cursurile liceului Louis‑le‑Grand din Paris și făcuse studii de drept la Sorbona. Frații Lahovary erau membri au Partidului Conservator, favorabil lui Carol I de Hohenzollern. Jean s‑a înrolat în timpul Războiului de Independență din 1877, dus de partea Rusiei, primind, după victoria de la Plevna, Crucea Sfântului Gheorghe, cea mai importantă decorație acordată de țar.
Ion Lahovary e un bărbat mândru de familia lui și cu ambiții mari pentru țară. Tatăl fusese deputat și senator, unchii paterni fuseseră unul președinte al Curții de Conturi, celălalt președinte al Curții de Casație, respectiv proprietar al marelui ziar conservator L’Indépendance roumaine. Frații lui, Alexandru și Iacob, vor fi miniștri în repetate rânduri, la Afaceri Străine și Război.
În copilărie, Marthei îi place să le asculte conversațiile, la masă sau în salon, printre norii de fum de țigară; vorbesc în franceză și sunt pasionați de arhitectură și istorie, recită din Corneille și Racine, declamă lungi citate în latină și visează la România Mare. Siguri de superioritatea lor, se numesc între ei „marii Lahovary“, practicând același umor cu tente ironice și față de ceilalți oameni și de apropiații lor.
Deputat, ambasador în Franța, ministru al afacerilor străine, Jean e un bărbat ocupat. Dar cu Martha știe să fie un tată grijuliu, blând, îndrumător.
Complicitatea lor ia naștere vara, când Emma e în Franța, respirând aerul sănătos al Normandiei împreună cu copiii cei mari, Jeanne și Georges. El îi ghicește suferința de a fi fost abandonată și își face timp pentru ea, îi citește basmele lui Andersen, îi recită poeme de Victor Hugo, o învață câteva cuvinte în engleză și e uimit de vivacitatea și de memoria ei. Lahovary ghicește în ea talentul, personalitatea puternică și o mare sensibilitate, ceea ce îi mângâie orgoliul și îl emoționează. Într‑o fotografie în care Martha trebuie să fi avut trei sau patru ani, vârsta la care s‑a apropiat de tatăl ei, o vedem îmbrăcată ca o fetiță‑model, cu o rochie cu guler de dantelă și fundă de mătase: e fermecătoare. Ceea ce surprinde e privirea ei. Nu este deloc timidă. Fixează obiec‑ tivul cu o privire hotărâtă.
Lahovary compensează cum poate absența mamei. Când fiica lui cade grav bolnavă, într‑o seară de septembrie, el e cel care, vreme de zece zile, o veghează, ținându‑i mânuța în mâna lui. Pe la 12 ani, ea se încuie în cameră, speriată și revoltată de prima menstruație, și tot el e cel care găsește vorbele de alinare.
Sunt legați de o tandrețe adevărată.
Cartea poate fi cumpărată şi de la: libhumanitas.ro, libris.ro, carturesti.ro.
AUDE TERRAY este doctor în istorie (École des Hautes Études en Sciences Sociales), scriitoare și cronicar literar în presa radiofonică. Face parte din mai multe jurii literare. A publicat biografii ale unor figuri ilustre din secolul XX: Claude Pompidou, l’incomprise (2010), Madame Malraux (2013), Les derniers jours de Drieu La Rochelle (2016) și Entre ici, Jean Moulin (2019). În documentarea pentru cartea despre Martha Bibescu, Aude Terray a pășit pe urmele prințesei, primind acces la arhive inedite. La Londra, strănepoata Marthei Bibescu, Jean Ghika, i-a oferit, în mod excepțional, permisiunea de a consulta jurnalul intim al străbunicii sale, întins pe 63 de ani, și i-a dezvăluit fascinanta corespondență cu fiica sa, Valentina. La București a cercetat fonduri din Arhivele Naționale și Biblioteca Națională a României. La Paris, s-a cufundat timp de trei luni și jumătate în corespondența Marthei Bibescu, aflată la Biblioteca Națională a Franței. A adunat și a comparat toate memoriile și biografiile celor care s-au intersectat cu eroina sa, a cărei vastă rețea se întindea în nenumărate țări. În cele din urmă, Mihai de Brancovan, nepotul Marthei Bibescu și ultimul martor în viață care a cunoscut-o îndeaproape, i-a împărtășit lui Aude Terray amintiri inedite, punându-i la dispoziție multe documente private. Această biografie a primit Premiul Nouveau Cercle de l’Union Interalliée (2023) și Premiul Céleste Albaret (2024).
scrie un comentariu