polirom.ro

Titlu nou în imprintul Carte pentru toţi al Editurii Litera, „Cântecul lebedelor”, de Kelleigh Greenberg-Jephcott, ficţionalizează cu măiestrie pe seama unor momente esenţiale din viaţa lui Truman Capote.

Traducere din limba engleză şi note de Emanuela Tegla

De-a lungul nenumăratelor prânzuri în Manhattan stropite cu martini, și-au împărtășit cele mai ascunse secrete și cele mai profunde temeri. Pe iahturi exclusiviste care navigau pe Mediterană, în timpul zborurilor charter spre Jamaica, pe plajele retrase din Yucatán, au sporovăit despre sex, putere, bani, dragoste și faimă.

În toamna anului 1975, după două decenii de prietenie intimă, Truman Capote detonează o bombă literară care zguduie cercul elitist în care se infiltrase cu atâtea eforturi. De ce a făcut asta știind cât are de pierdut? A făcut-o ca să le pedepsească? Ca să le facă să plătească pentru moravurile lor, pentru avere și pentru celebritate? Sau a refuzat să creadă că ele ar putea înceta să-l mai iubească?

Cântecul lebedelor este un roman de debut strălucit despre granița dintre bârfă și calomnie, despre inventare de sine și autoconservare, povestea tragică a celui care a fost un simbol în literatura din epoca sa și a celor șase femei frumoase, bogate și vulnerabile pe care le-a numit lebedele lui.

Un roman absolut fascinant, o minunată și abilă readucere la viață a unui timp și a unor personaje reale. Remarcabil! William Boyd Greenberg-Jephcott creează versiuni alternative ale copilăriei și adolescenței lui Capote, după cum el își schimbă și își îmbogățește propriul trecut. Cititorul este purtat de la faimoasa petrecere în alb și negru a lui Capote la depravatul club de noapte Studio 54, oferindu-i-se prilejul unei priviri asupra diverselor scene sociale și momente istorice. – The Guardian


Fragment

Pentru prima dată în viața lui, cuvintele refuză să vină. Stă întins pe pat, rezemat de o grămadă de perne de creton, al căror imprimeu încâlcit, cu trandafiri cățărători, amintește vag de salonul de primire al unei mari cucoane din sud.

Fiecare dintre noi s‑a gândit, la un moment dat, că undeva, sub exteriorul său de pitic cocoșat, se ascunde o matroană rafinată din New Orleans, rușinată de grosolănia trupului gazdei sale.

Privirea îi e pironită pe foaia de hârtie din fața lui, dar gândurile îi sunt în altă parte. La termene‑limită pe care nu le‑a onorat, la sume primite în avans, deja cheltuite. La prespapierul Fabergé pe care tocmai l‑a achiziționat la o licitație, și care își schimbă nuanța când lumina trece prin el, tonurile de citrin amintindu‑i de legumele miniaturale ale lui Babe, acei morcovi minusculi, adorabili, care nu cresc prea mult.

La cele opt sute de pagini de minciuni pe care le‑a spus sau nu, depinde de persoana pe care o întrebi. Depinde de ceea ce a spus și cui.

Cu toate lăudăroșeniile lui, hârtia – răsucită în jurul tamburului de la mașina de scris Smith Corona, așezată pe burta lui proeminentă – e stearpă. Mormanul de foi liniate, de un galben luminos, acoperite neglijent cu mâzgălelile lui ca de păianjen, e tot o dovadă a unei încercări eșuate.

Întinde mâna după o scrumieră plină cu țigări fumate pe jumătate și își ia pachetul de True – marcă al cărei nume jură că a fost inspirat de el. Tremură în timp ce își aprinde una, astfel că flacăra pâlpâie înainte ca el să tragă nicotina în plămâni. Își trece o mână prin părul fin, un gest din vremuri apuse, când un ciuf de păr des și blond precum mătasea de porumb îi cădea pe frunte. Bretonul, la fel ca multe alte lucruri, a dispărut de mult; a rămas doar gestul reflex care să ne amintească de băiatul cu păr bălai pe care l‑am adorat cândva. Un băiat răsfățat, căruia și acum, după ce a trecut de mult de vârsta mijlocie, i se face pe plac, grație geniului său de necontestat.

În pijamaua lui în carouri madras și jerseul roz jerpelit, copilul‑minune, acum îmbătrânit, nu prea mai seamănă cu o celebritate literară, și mai puțin cu un rechin social, așa cum este perceput de public. Singur în camera întunecată, lipsit de acea vervă ostentativă, el arată exact așa cum este de fapt – „doar un țânc demn de dispreț din Monroeville, Alabama, care face pe el de frică, la fel ca întotdeauna“. (Cuvintele lui, nu ale noastre.)

În multe privințe, Tiny Terror este același băiețaș care plângea în hohote când Mama lui îl lăsa încuiat în moteluri mizere, în timp ce ea ieșea pe furiș cu iubiții. Lillie Mae, cea care și‑a schimbat numele ei provincial și insignifiant cu unul mai exotic, „Nina“ – încă un gest de distanțare față de rolul pe care nu și l‑a dorit niciodată: acela de mamă pentru copilul ăla liliputan, bizar, cu păr ca de zăpadă, față respingătoare și voce de fetișcană, copilul a cărui ciudățenie îi repugna.

Stătea, ne‑a povestit el, pe „Marele‑Pat“, cu degetele dolofane lipicioase de la zahărul din punga de gogoși pe care o primise ca să tacă. În timp ce mesteca, o privea cercetător cu ochii lui mari reliefați pe chipul angelic. Ea însăși era doar o copilă și, cum stătea el așa în fund, rezemat de perne, dacă n‑ar fi molfăit din acea bucată de aluat prăjit, ar fi putut fi luat drept păpușa ei – și nu ceea ce era de fapt, adică monumentala ei greșeală. Un prunc viu, pe care nu și l‑a dorit niciodată și de care voia să scape măcar pentru câteva ore, în încercarea de a salva ce se mai putea din dezastrul ăsta care devenise viața ei.

Îi spusese toate astea pe un ton dulce, melodios, de parcă ar fi fost un cântec de leagăn, ceea ce‑l făcu să creadă că e un lucru bun, mai ales că‑i zâmbea în timp ce‑l legăna strâns la piept.

Era frumusețe și lumină. Întregul lui mic univers.

O studiase în timp ce stătea la măsuța cu oglindă, în furoul ei negru, transparent, aranjându‑și o buclă blondă rebelă, prinsă într‑o agrafă. Se uitase la ea în timp ce răsucea un tub de ruj – roșu precum mașina de pompieri de jucărie pe care un bărbat pe nume Tati i‑o dăduse cândva. Își țuguie buzele în oglindă. În celălalt capăt al camerei, copilul o imită, împrăștiind zahăr lipicios cu buzele lui subțiri. Pe fața ei a apărut un zâmbet larg, iar el chicoti.

Luă o altă gogoașă din pungă, în timp ce ea, cu mișcări mlădioase, îmbrăcă rochia de mătase verde‑gri, ca mușchiul spaniol. Îi spusese că așa se numește chestia aia care atârnă din copaci, acele picioare de păianjen care se mișcă în bătaia brizei și care îl speriaseră cândva, dar al căror foșnet a ajuns să‑l asocieze cu sentimentul de „acasă“.

Se duse la plita din colț. El o urmări cu privirea, fascinat de luminile colorate care străluceau prin fereastră pe fața ei, licărind roșu‑verde‑albastru, roșu‑verde‑albastru – ca un pom de Crăciun. Prin fereastra deschisă se auzea tânguirea unei trompete, încăierându‑se cu vibrațiile pianolei care veneau dintr‑o altă încăpere. Ea își legăna șoldurile pe ritmurile de jazz ale acesteia din urmă, în timp ce amesteca într‑o oală cu lapte, turnând o porție sănătoasă din sticla cu „Mama‑juice“ pe care o ținea întotdeauna pe noptieră. Băiatului îi plăcea foarte mult să se uite la acea sticlă, cu lichidul ei gălbui, care scânteia la lumină chiar și atunci când nu mai rămânea în ea decât foarte puțin.

Ea turnă un cocktail din lapte cald și Mama‑juice într‑o cană de tinichea și i‑o întinse. Îl mângâie pe păr, spunându‑i că e un băiat tare bun, în timp ce el sorbea, simțind focul alunecându‑i în jos pe gât. Se cuibări lângă ea, inhalându‑i parfumul. Îi amintea de mirosul de iasomie din holul prin care treceau în fiecare zi, furișându‑se pe lângă bărbatul gras din spatele biroului de la intrare, care o tot întreba, ca o bandă stricată, când avea de gând să plătească. Ea transformase acest incident într‑un joc – fugi, fugi! i‑a spus, iar piciorușele lui dolofane se chinuiau să țină pasul cu ea.


Cartea este disponibilă pe site-ul litera.ro.

carturesti.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here