Un roman desăvârșit: „Supraviețuitorii” de Alex Schulman

**Roman hipnotizant, cu o structură originală, bestsellerul suedez Supraviețuitorii, apărut în 2020, s-a impus ca o mare revelație internațională, fiind tradus în 33 de țări. Cartea a fost publicată recent în limba română, la Editura Humanitas Fiction, în colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu, traducere din suedeză de Elena-Maria Morogan**.

Când trei frați se întorc la casa în care și-au petrecut verile în copilărie și unde, cu mai bine de 20 de ani în urmă, un accident devastator le-a modificat existența, totul în jurul lor îi întâmpină firesc – sauna, lacul, peisajul sunt familiare, și totuși cei trei par a se mișca într-o viață care nu le aparține. Înstrăinați unul de altul, Benjamin, Pierre și Nils revin pentru a îndeplini ultima dorință a mamei, despre care află în seara dinaintea înmormântării sale: cenușa să-i fie împrăștiată la casa de lângă lac. Neliniștitor în felul în care dezvăluie treptat când copilăria fraților, când viața lor adultă, de o melancolie deopotrivă delicată și crudă, construit extrem de abil, pivotând între un fir narativ ce aparține trecutului și urcă spre finalul inimaginabil, și un altul care coboară dinspre secvența morții mamei către același moment de cotitură, Supraviețuitorii este un roman intens, apăsător și acut senzorial despre copilărie, cu secretele și, mai cu seamă, cu traumele care lasă urme adânci.

Un drum de țară abrupt, dar nu amenințător, un peisaj idilic suedez – un lac liniștit în care se scaldă trei frați, sub privirile veșnic neatente ale părinților, după o lungă și plăcută saună. Aleargă, se joacă, se plictisesc uneori, copilăria li se așterne la picioare, și viața pare să-i aștepte să se afunde și să se înfrupte din ea. Ei trei, mereu toți trei.

Același drum, același peisaj – căci natura se schimbă la intervale mai vaste –, același lac, ba chiar același plonjon în apele line pentru a scoate o plasă de pescuit pe care, copii fiind, Benjamin, Pierre și Nils o uitaseră în lac. Cu toții își imaginează pe dată peștii captivi acolo, morți, peste care au trecut 20 de ani. Ceva s-a schimbat între frați, însă. O scrisoare lăsată de mama lor a dat trup nerostitului dintre ei, tragediei care i-a făcut să se îndepărteze, dar care, poate, odată rostită și acceptată, îi va face să se regăsească.

„O evocare a copilăriei în care frumusețea și teroarea sunt inseparabile. Un roman desăvârșit.“ – The Guardian

„Un final care te obligă să iei cartea de la început. Un roman unic.“ – Le Figaro Magazine

Fragment

Privește marile linii de înaltă tensiune de-a lungul autostrăzii Europa. Cablurile negre se apleacă lent spre vara de dincolo de geamul lateral al mașinii, se întorc apoi în sus și ating punctul cel mai înalt acolo unde sunt prinse în vârful enormelor construcții de oțel care mărginesc drumul la intervale de câte o sută de metri, apoi copacii apar din nou, făcând plecăciuni pajiștilor de sub ei.

Privește în sus, spre cablurile de înaltă tensiune.

Odată contorul electric al lui Benjamin a luat foc. A reușit să stingă incendiul, dar a trebuit să vină un electrician să repare scurtcircuitul. Omul era în hol și deșuruba panelul contorului electric, ca să aibă acces în el. Era rapid, desfăcuse cutia doar în câteva secunde, strângând șuruburile în palma lui mare. Trebuia să continue cu următorul capac și, chiar atunci, curentul de aer din apartament a împins ușa de la bucătărie, izbind-o în spatele lui cu putere, iar reacția imediată a electricianului a fost să dea imediat drumul la tot ce avea în palme, întinzând mâinile înaintea sa, ca sub amenințarea unui pistol. Benjamin nu a înțeles nimic. Când electricianul a strâns șuruburile și uneltele care zăceau risipite pe podeaua holului, l-a întrebat ce se întâmplase.

— Accident de muncă, a spus acesta. Imediat ce un electrician aude că pocnește ceva, lasă să cadă tot ce are în mână.

Spaima de electrocutare. El n-o simțise niciodată în copilărie. Înainte de accident, era atras de electricitate. În spatele sălii de înot era un grajd și, după lecție, în vreme ce copiii ceilalți se înapoiau la școală, Benjamin se ducea până la gardul electric ce înconjura caii aflați pe izlaz. Stătea acolo timp îndelungat, privind firul subțire și plăcuța galbenă laminată care arăta o mână care atingea firul și fulgere roșii care izbeau în toate părțile. Ținea amândouă mâinile lângă fir, ca și cum s-ar fi provocat pe sine, își făcea mâinile pâlnie, fără să-l atingă, apoi chiar prindea firul. O izbitură rapidă îi alerga prin mână, ajungând până la subsuori, înainte să dispară. Își amintea că se simțea ciudat de înviorat după aceea. Era ca și cum curentul electric ar fi făcut pentru o clipă ceva cu ciudata lui lipsă de vlagă, ca și cum ar fi primit un brânci; când îl traversa era ca și cum auzea un glas care îi șoptea: „Ia viteză!“

Pierre conduce repede pe autostradă, stă tot timpul pe banda din stânga. Când e obligat să încetinească din cauza vreunuia care e în față – vilegiaturiști care conduc în ritmul lor – se plasează imediat în spate și le semnalizează cu farurile, îi sperie să treacă imediat înapoi pe banda din mijloc, unde e locul lor, și Pierre mărește din nou viteza, iar motorul toarce la accelerare, sună sănătos și plin de forță.

— Mâncare! strigă brusc Pierre, arătând o firmă care se apropie și apoi dispare la orizont.

— În sfârșit! mormăie Nils din spate.

Restaurantul arată cum arată ele de obicei. Angajații au stele de aur pe piept, unii au mai multe, și alții nu au deloc, așa ca oricine să poată vedea cine e bun și cine nu e. Toți au plăcuțe cu numele, în afară de neobișnuit de tânărul șef, care, atent, grijuliu ca o găină, aleargă în spatele casei și se rușinează de angajații lui leneși, se învârte nervos, ocupându-se și de sarcinile altora, uneori se oprește brusc și privește doar peste clienți, cu un zâmbet gol.

Comandă hamburgeri și cartofi prăjiți, se așază la o masă aproape de ieșire. Nils scoate telefonul.

— Trebuie să rezolv rahatul pe care l-ați făcut, spune el. Nu m-ar mira să fim căutați de poliție.

— Vai, vai, spune Pierre, râzând.

— Nu, nu e vai, vai, spune Nils. E al dracului de serios.

Nils iese și Benjamin îl vede, în vântul puternic din parcare, cum își apasă telefonul pe o ureche și palma pe cealaltă, ca să oprească zgomotul de pe autostradă. Pierre scutură cartofii în capacul cutiei de la hamburger, așază în rând micile capsule albe cu ketchup – dacă una se termină, următoarea e aproape.

— De fapt, n-am crezut niciodată că ne vom întoarce, spune Pierre.

— Nu, confirmă Benjamin. Îi vine un gând nou, ridică privirea de la mâncare: De ce nu ai crezut?

— Păi din cauza accidentului, spune Pierre. A fost așa de greu pentru tine.

Benjamin privește cât de repede mănâncă Pierre. Înmoaie câte trei cartofi prăjiți în ketchup, care devin grei și se curbează, ca lalelele, când îi bagă în gură.

— Eu încă nu pricep, spune Pierre. De ce ai fost curentat? Nu te curentezi când atingi un fir? Tu n-ai atins nimic.

— Nici eu n-am înțeles, răspunde Benjamin. Zece ani au trecut fără să pricep ce s-a petrecut. Apoi am aflat.

— Așadar, ce s-a întâmplat?

Și Benjamin îi povestește lui Pierre despre arcul voltaic. Există locuri unde tensiunea electrică e așa de înaltă, că aerul se încinge la mai multe mii de grade și până la urmă devine atât de fierbinte, că se petrece o descărcare, ce amintește de trăsnet.

— Așa s-a întâmplat? întrebă Pierre.

— Da. E ciudat că n-am murit, așa spun electricienii cărora le-am povestit.

— Ai vorbit cu electricieni?

— Da. Cu mulți.

— De ce?

— Voiam să înțeleg ce mi s-a întâmplat.

Pierre dă din cap, privește spre Nils, care s-a mutat, acum stă cu telefonul pe un mic terasament cu iarbă care dă spre autostrada cu opt benzi.

— Știi câte curentări se înregistrează în fiecare an la societatea de electricitate? întreabă Benjamin. Cincizeci. Dar știi câte se crede de fapt că au loc? Peste 20 000. Nimeni nu reclamă. Știi de ce?

— Jenă?

— Exact. Se rușinează. Pentru că sunt electricieni. Ar fi trebuit să știe.

— Incredibil, spune Pierre și lasă deoparte hamburgerul, cu mușcături mici pe o parte, ca ronțăit de șoarece. Ia un cartof prăjit, îl roade ca pe un chips sărat și lasă partea de care a ținut pe masă, pe un șervețel. Benjamin vede că a pus mai multe resturi, unul lângă altul.

— De ce nu mănânci și ultima bucățică? întreabă el

— E scârbos, răspunde Pierre. Degetele sunt murdare, au fost peste tot.

Benjamin îl privește pe Pierre cum lasă, una după alta, bucățile de cartofi, și dintr-odată e înduioșat pentru că, văzând cum crește mica grămăjoară de pe masă, îi pare că în ea vede un semn că și Pierre poartă ceva în el, că în această încăpățânare a lui se ascunde de fapt o poveste. Benjamin s-a mirat totdeauna că Pierre pare să fi lăsat în urmă copilăria fără nici o rană. El a scăpat neafectat, ca și cum tot ce se întâmplase se scursese pe urmă de pe el – sau poate chiar îl întărise? Dar când Benjamin își vede fratele stivuind cartofii, pentru prima oară simte că aici ar putea fi o urmă a ceva diferit, căci cel care nu vrea să pună în gură ceva ce el însuși a atins de fapt nu vrea să aibă de-a face cu propria lui persoană. În tăcerea care se lasă zgomotele restaurantului se aud mai tare. Huruitul mașinilor care scutură fără ritm și neliniștit gheața în paharele de plastic, un uscător de mâini din toalete care se aude și apoi tace, murmurul autostrăzii, de fiecare dată când intră un nou client. Cineva comandă înghețată și un mic motor intră în acțiune, întunecat ca cea mai gravă clapă a unui pian, și din nou e aruncat înapoi, în stația transformatorului. Stă în fața peretelui de electricitate, imagini de care încearcă să scape, și poate că reușește, dar știe că ele vor veni înapoi. De câte ori aude sunete înalte, neașteptate, se gândește la explozie. Ca în avion, când trage apa la toaletă, valva se închide cu o izbitură. Luminile puternice au același efect. Când conduce automobilul pe un drum de țară, în întunericul iernii, și din față vine altă mașină care brusc își aprinde farurile, atunci paralizează pe moment, își amintește de ultima secundă, când încăperea se albise, exact înainte de explozie. Dușumeaua rece în întunericul umed, cum se trezește și încearcă să se orienteze, cum mijește ochii în lumină.

Pentru prima oară în timpul conversației, Benjamin nu-și îndepărtează privirea când Pierre se uită la el.

— Un lucru nu-am înțeles niciodată, spune Benjamin. Cum ați putut să mă lăsați, pur și simplu, acolo?

Pierre pune jos paharul de Coca-Cola, apasă degetele pe un șervețel, scutură zâmbind din cap.

— Asta crezi că s-a întâmplat? spune el. Eu nu te-am părăsit.

— M-am trezit și plecaserăți, spune Benjamin. Ce altceva aș fi putut înțelege?

— Prin urmare, încă nu știi ce s-a întâmplat. Eu nu te-am părăsit. Am alergat spre tine. Am tras de tine și, în aceeași secundă în care te-am atins, m-am curentat și eu.

— Nu.

— Nu?

— Nu poate fi așa.

— Erai leșinat, nu ai văzut nimic. Când ai fost curentat, ai devenit bun conducător de electricitate și când te-am atins am fost la rândul meu curentat. Am picat, pur și simplu. Când m-am trezit, l-am văzut pe Nils dispărând în pădure. Am încercat să te readuc la viață, dar n-a mers. Credeam că Nils o să aducă ajutor. Așa că am luat-o la fugă după el. L-am prins din urmă exact când ajunsese la casă. S-a așezat în hamac, eu nu înțelegeam nimic.

— Și…? întrebă Benjamin. Ce ai făcut?

— Am țipat la el că trebuie să ne întoarcem. Dar a refuzat. Am intrat în panică, i-am căutat pe mama și tata, dar nu erau nicăieri. Așa că am fugit înapoi, doar eu.

— Nu, nu este adevărat. M-am trezit singur în stația de electricitate.

— M-am rătăcit. Am tot alergat, ca să te găsesc, până la urmă m-am pierdut. N-am găsit drumul spre tine, n-am găsit drumul spre casă.

Benjamin își ridică pumnul la frunte.

— Nu-ți amintești? spune Pierre. Când ai venit înapoi acasă cu Molly, eu nu eram acolo. Eram în pădure și te căutam.

Benjamin închide ochii. Seara de midsommar. A purtat-o pe Molly până jos, acasă. Zace moartă, pe pajiștea din fața scării de piatră. Mama o ridică și cade cu ea în brațe pe iarbă. O strânge, strigă.

Nils.

Iată-l: jos, pe panta dinspre lac, un pic la distanță, privește întâmplările în tăcere. Mama își întoarce privirea spre Benjamin. El își amintește micile detalii, cum îi atârna un fir de salivă între buza de sus și cea de jos. Că i se vedea pieptul alb prin halatul de casă desfăcut.

— Ce-ai făcut? strigă ea la Benjamin, iar și iar, pendulând între furie și disperare. Ce-ai făcut?

Dar unde este Pierre? Încearcă să-l vizualizeze, nu-l găsește nicăieri.

— Nu erai acolo, spune Benjamin.

— Nu. Eu alergam de colo-colo prin pădure. Până la urmă am renunțat, m-am așezat pe o piatră. Apoi am auzit țipetele mamei. Urla: „Ce-ai făcut? Ce-ai făcut?“ Și eu am luat-o în direcția țipetelor. Când am ajuns acasă, totul era cu susul în jos. Era… clatină din cap. Era haos.

— Da, spune Benjamin, privind în jos, la tăblia mesei. Ce-ai făcut atunci?

— Nu-mi mai amintesc. Țin minte că voiam să mă spăl. Nu voiam ca mama și tata să vadă ce s-a întâmplat. Eram ars pe mâini și pe brațe. Nu-ți amintești arsurile pe care le-am avut multe săptămâni după aceea?

— Nu.

— M-am dus la toaletă și când m-am spălat mi s-a desprins pielea. Stăteam acolo și vedeam toate bucățile de piele de pe porțelanul chiuvetei, de afară auzeam strigătele mamei, care-mi răsunau în urechi. Parcă eram la război.

— N-am știut toate astea, spune Benjamin. N-am știut că ai încercat să mă salvezi… N-am știut că m-ai căutat.

Pierre ridică din umeri.

— De ce nu mi-ai povestit niciodată? întreabă Benjamin.

— Credem că știi. Mama și tata spuneau că tu nu ești bine, că nu avem voie să vorbim despre ce s-a întâmplat.

Imaginile i se derulează în minte: cum se clatină cu Molly prin pădure, ajunge lângă casă, vede lacul nemișcat. O vede pe mama stând pe trepte. Gura ei pe jumătate deschisă, privirea goală, clipa de dinainte ca ea să priceapă. Dar acum îl vede și pe fratele său mai mic, și-l imaginează în pădure. E rătăcit și a renunțat, până când aude țipetele mamei printre brazi. Atunci o ia la fugă, băiatul cu brațele arse atârnându-i de-o parte și de alta a trupului. Acolo, în amintire, băiatul de șapte ani aleargă, iar sunetul disperării mamei sale îl conduce spre casă.

Benjamin și Pierre se ridică, își pun jachetele. Pierre ia cu el la mașină hamburgerul lui Nils. Când părăsesc masa, Benjamin vede grămada de cartofi prăjiți care a rămas, resturile pe care Pierre le-a așezat unele peste altele, o piramidă îngrijită, ca o mică manifestare de autodezgust.

Se așază în mașină. Mâncarea congelată pe care Nils a luat-o cu el într-o pungă s-a topit, miroase vag a piroști cu carne. Ies pe autostradă, care curând dă într-un drum național; gardurile care opresc animalele sălbatice să pătrundă se termină aici, șoseaua se îngustează și e mai proastă, asfalt peticit și gropi neașteptate, cadavre de animale pe lângă șanț, cu blănuri zdrențuite și carnea strivită pe drum. Nici o mașină nu vine din sens contrar, doar câte un camion argintiu, încărcat cu bușteni. Radioul pierde contactul cu stațiile, una după alta. Sunt la celălalt capăt al Suediei, tot mai adânc în păduri, vorbesc din ce în ce mai puțin și, când în cele din urmă cotesc din drumul național, tăcerea e totală. Călătoresc din nou prin gaura de vierme.

Puteţi cumpăra cartea de la:

LIBHUMANITAS.RO

Alex Schulman s-a născut în 1976 la Skåne, în partea de sud a Suediei, și a crescut în suburbia Farsta a orașului Stockholm. A urmat studii de cinematografie, literatură și filozofie la Universitatea din Stockholm. Are o strălucită carieră de jurnalist, blogger, crainic și producător TV. Încă din 2012 conduce cel mai popular podcast săptămânal din Suedia, Alex&Sigge, cu câteva sute de mii de ascultători. Debutul literar al lui Alex Schulman a avut loc în 2009, cu romanul autobiografic Skynda att älska (Grăbește-te să iubești), dedicat tatălui său, Allan Schulman, jurnalist și producător de televiziune. Acestuia i-au urmat alte două romane autobiografice: în 2011, Att vara med henne är som att springa uppför en sommaräng utan att bli det minsta trött (Să fii cu ea), despre soția sa, și, în 2016, Glöm mig (Uită-mă), despre relația cu mama alcoolică, ales Cartea anului în Suedia, în 2017. În 2018 a publicat romanul Bränn alla mina brev (Arde-mi toate scrisorile), devenit bestseller în Suedia. Finalist la Premiul literar al publicației Svenska Dagbladet și la Premiul Adlibris, romanul lui Alex Schulman din 2020, Supraviețuitorii (Överlevarna; Humanitas Fiction, 2022), devine în scurt timp bestseller internațional, fiind tradus în 33 de țări și întâmpinat elogios de criticii literari și de cititori.