Am ajuns, aşadar, la volumul care încheie Tetralogia Napolitană cu sentimentul că se va încheia un parcurs emoţionant al unei istorii, scrise foarte personal, despre prietenie, devenire, un oraş, dragoste şi ură, iertare şi răzbunare…
Acest volum de final încheie Tetralogia, povestind, într-o simetrie perfectă cu primul, tot despre copilărie: copilăria şi dispariţia fetiţei Lilei, Tina. Aceasta, nu întâmplător, poartă numele păpuşii Elenei, de pe vremea când Lila şi Elena erau ele însele nişte copile şi se jucau cu păpuşile, visând să evadeze din cartier. Dar evadarea capătă dimensiuni diferite pentru fiecare dintre cele două protagoniste: în timp ce Elena doreşte să evadeze DIN cartier, Lila vrea să evadeze ÎN cartier, să evadeze din propria persoană, sufocată de vidul ce a cuprins-o din momentul misterioasei dispariţii a fiicei ei.
Dacă Elena doreşte să păstreze întotdeauna o distanţă controlabilă faţă de oraş, Lila pare că vrea să se contopească cu toate locurile ascunse ale acestuia, în încercarea de a ajunge la acel spaţiu care îi poate reda, vie sau moartă, fiica pierdută. Rezultă o proză scrisă aproape ca un omagiu adus oraşului copilăriei lor – Napoli – cu toate mizeriile, dar şi cu toate minunile lui.
Elena trăieşte cu convingerea-teamă că parcursul Lilei de a asimila interior oraşul, cu contrastele lui, cu dialectul lui, cu toponimiile lui demult uitate, vor fi transpuse, de către Lila, într-un roman cu totul excepţional, care va reduce la dimensiunea mediocrităţii toate romanele Elenei. Dar acest roman nu apare. Lila dispare, la fel ca şi Tina, în mod neaşteptat, luând cu ea taina romanului niciodată scris…
Greu de descris sentimentul pe care îl am acum, la final de Tetralogie, după un parcurs, ca un maraton, al celor patru cărţi ale sale. Aş defini acest sentiment, folosind chiar cuvintele Elenei Ferrante, şi spunând că „m-am lăsat trăită” de cărţile ei, cu intensitatea şi pasiunea cu care te laşi antrenat într-o aventură al cărei traseu, dar mai ales, final îţi sunt necunoscute, dar pline de ascunse promisiuni.
Ferrante narează simplu şi convingător, la persoana întâi, prin vocea Elenei Greco şi nu ştim dacă narează (doar) o poveste sau se povesteşte pe ea însăşi. Ori, de ce nu, şi una şi alta…
Elena Ferrante, „Povestea fetiţei pierdute”, Editura Pandora M, anul publicării: 2017, nr. pagini: 469, traducere: Cerasela Barbone
Cartea poate fi cumpărată de pe elefant.ro sau libris.ro.
scrie un comentariu