Un tablou impecabil al violenţei sociale contemporane: „Lucrurile omeneşti” de Karine Tuil – fragment

„Lucrurile omeneşti” de Karine Tuil, recompensat cu Prix Interallié 2019 şi Prix Goncourt des Lycéens 2019, a apărut recent în colecţia „Biblioteca Polirom. Actual”, traducere din limba franceză şi note de Daniel Nicolescu. Cartea este disponibilă şi în ediţie digitală.

Lucrurile omeneşti pune în scenă viaţa unui cuplu de intelectuali francezi prestigioşi, Jean şi Claire Farel, el – jurnalist politic, ea – eseistă şi luptătoare pentru drepturile femeilor. Cei doi au un fiu, Alexandre, student la o mare universitate americană. O acuzaţie de viol la adresa acestuia din urmă (victimă este Mila Wizman, fiica actualului partener de viaţă al lui Claire) basculează această construcţie socială aparent perfectă, iar implacabilul mecanism judiciar ameninţă serios carierele şi destinele celor implicaţi. Scenele procesului propriu-zis, Mila contra Alexandre, demontează făţărnicia membrilor unei caste ce se consideră intangibilă şi încearcă, în acelaşi timp, să aducă lumină asupra zonei gri a „consimţămîntului” victimei în cazul unui viol.

---

Puteţi cumpăra cartea de la:

---

„Un roman magistral despre degradarea raporturilor dintre femei şi bărbaţi şi despre caracterul imprevizibil al sexualităţii. Un tablou impecabil al violenţei sociale contemporane.” (L’Obs)

„Romanul descrie cu mare acurateţe noua epocă a relaţiilor dintre femei şi bărbaţi. Asemenea unui ghid montan, Karine Tuil ne conduce subtil, dar ferm pînă la marginea prăpastiei vremurilor noastre, oferindu-ne priveliştea ameţitoare a mecanismului juridic actual.” (Le Canard enchaîné)

„În Lucrurile omeneşti, Karine Tuil îşi foloseşte desăvîrşitul simţ al intrigii pentru demontarea minuţioasă a unui caz de viol.” (Elle)

„Lucrurile omeneşti aduce laolaltă cu brio toate imposturile şi abuzurile de putere tipice epocii noastre.” (Le Figaro Magazine)

---

FRAGMENT

„În timpul pauzei hotărâte de preşedintă, Claire s‑a dus la un restaurant micuţ, mai departe de Palat, şi s‑a aşezat la masă. A comandat o salată; în timp ce răsfoia ziarul, în faţa ei a apărut Adam, cu un rucsac atârnat pe umăr. Avea trupul şi aerul unui adolescent. Stătea acolo, în picioare, cu o carte în mână, puţin descumpănit, de parcă ar fi aşteptat să‑l ia cineva de mână şi să‑l aşeze cum se cuvine. Avea o formă de distanţare ce trăda o timiditate de care‑i fusese greu să scape, dar pe care experienţa de profesor o atenuase în mare măsură. Claire i‑a propus să se aşeze la masa ei. A luat loc, a pus cartea pe masă.

 — Fiica mea a vrut să rămână cu avocaţii ei şi cu psihologa asociaţiei pentru ajutorarea victimelor.

 — Îmi pare rău, i‑am auzit mărturia, chiar îmi pare rău, avocatul fiului meu a fost foarte dur, mă condamn pentru asta.

 — N‑ai nici o vină. Îşi face treaba de apărător.

L‑a întrebat dacă vrea să comande ceva, iar el i‑a răspuns că vrea doar o cafea. Şi‑a trecut ambele mâini peste faţă, cu o mişcare descendentă care exprima tristeţe şi lehamite.

 — Nu‑mi închipuiam că o să fie atât de greu, a zis el.

 — Nici eu.

 — De doi ani încoace mă pregătesc, dar o audiere atât de violentă… trebuie s‑o trăieşti ca s‑o poţi pricepe.

 — De ce n‑a venit mama Milei?

 — A luat viaţa de la capăt, a făcut un copil, era prea complicat să vină. Dar sunt eu aici…

 — Mila locuieşte cu tine?

 — Da.

 — Unde lucrezi acum?

 — Predau franceză la un colegiu din Paris.

Claire şi‑a rotit privirea prin local. Oamenii râdeau şi vorbeau în gura mare, plutea în aer o nepăsare care contrasta cu gravitatea propriei lor situaţii.

 — Ce citeşti?

În timp ce întreba asta, a apucat cărţulia pe care Adam o aşezase pe masă. Era un volum al filosofului Martin Buber, intitulat Drumul omului după învăţătura hasidică.

 — Ia‑o, am citit‑o de câteva ori.

I‑a mulţumit şi a băgat cartea în geantă.

 — În textele autobiografice, Buber povesteşte că părinţii lui s‑au despărţit când el avea patru ani, din motive care i‑au rămas mereu necunoscute. Mama a dispărut peste noapte, fără nici o explicaţie. El a fost dat în grija bunicilor din partea tatălui. Spera din tot sufletul ca mama lui să se întoarcă. Intr‑o zi, o vecină i‑a spus că nu se va mai întoarce niciodată. Va aştepta douăzeci de ani ca s‑o vadă din nou. Mai târziu, a născocit cuvântul „reîntâlnire“ ca să numească eşecul unei întâlniri autentice între doi oameni. Asta ni s‑a întâmplat nouă, o reîntâlnire.

 — N‑am putut să mă resemnez după ce s‑a terminat povestea noastră, a zis ea cu ochii în pământ.

El n‑a răspuns imediat, mulţumindu‑se să‑şi bea încet cafeaua, apoi a ridicat capul:

 — Vrei să ştii dacă am suferit şi eu că ne‑am despărţit, dacă mi‑am refăcut viaţa, dacă sunt fericit… Ce vrei să auzi? Am fost fericit doar alături de tine.

După o tăcere lungă, a adăugat:

 — Mă gândesc adesea la viaţa pe care am fi avut‑o dacă nu s‑ar fi întâmplat toate astea. Când văd piscuri de munte, mă gândesc întotdeauna la tine. Îmi închipui cum am fi stat în cabana la care visam, potecile pe care mi‑ai promis că o să mi le arăţi, e caraghios, ştiu. Acum fac drumeţii de unul singur pe Mount Jo, în statul New York, e minunat, ţi‑ar plăcea mult.

O vreme n‑au schimbat nici o vorbă, respectând fără să vrea ciclul zdrobitor al melancoliei, acea alternanţă a acceptării şi revoltei, a dorinţei de înnoire grabnic preschimbată în apatie, nimic nu stătea în loc, totul oscila, dragostea şi ura, era un flux care pleca şi venea, oferea şi lua înapoi, cărând rămăşiţele unei iubiri care fusese, o vreme, edificiul central al vieţii lor. Ei îi fusese tare greu, nu se ferea s‑o spună:

 — Când ai plecat, am avut o senzaţie fizică de dezechilibru; m‑am prăbuşit. Îmi lipsea totul: corpul tău, dar şi discuţiile noastre, complicitatea, tot ce îmi ofereai, lucruri de care, dintr‑odată, am fost lipsită. Ceva s‑a deteriorat în mine.

 — Vine o vreme când nu putem oferi mai mult. Când s‑a întâmplat, n‑am avut de ales, am fost nevoit să plec.

Dialogul lor a fost întrerupt. Claire primise un mesaj de la avocatul fiului ei: avea să reînceapă şedinţa. Adam a lăsat‑o pe Claire să plece prima, nu trebuiau văzuţi împreună. Ea a ieşit şi a pornit în grabă spre sala Victor Hugo, gândindu‑se la această frază a scriitorului din Omul care râde: „Viaţa e o continuă dispariţie a lucrurilor pe care le iubim“.”

---

Karine Tuil s‑a născut în 1972 la Paris. După încheierea studiilor de Drept, obţine diploma de studii aprofundate la Université Paris II. O vreme profesează ca jurist, apoi se dedică scrisului. Primul său roman, Pour le pire, poveste a descompunerii lente a unui cuplu, este publicat în anul 2000. În 2001 îi apare romanul Interdit, istorie burlescă a crizei identitare a unui bătrîn evreu. Du sexe féminin (2002) încheie trilogia despre familia evreiască. Vor urma romanele Tout sur mon frère (2003), Quand j’étais drôle (2005), Douce France (2007), La Domination (2008), Six mois, six jours (2010), L’Invention de nos vies (2013). În 2016 publică romanul L’Insouciance, care primeşte Prix Landerneau des lecteurs, iar în 2019, Les choses humaines, distins cu Prix Interallié şi Prix Goncourt des Lycéens 2019.