elefant.ro

Eu n-am știut că există Domnica Rădulescu… și probabil ăsta e motivul pentru care un cadou minunat de ziua mea mi-a adus-o în cale: pentru că trebuia să o cunosc.

În „Trenul de Trieste” Domnica Rădulescu amestecă miraculos, ca într-o poțiune euforizant-letală, toate umbrele, conspirațiile, eșecurile și bucuriile unui destin născut sub steaua dictaturii lui Ceaușescu. Mona Maria este o tânără dintr-o familie de intelectuali bucureșteni, cu un tată apăsat ideologic de nedreptățile regimului comunist și care încearcă, în modul său idealist, să îl submineze, atât cât poate, fiind nevoit să suporte și consecințele acțiunilor sale. Dar Monei nu îi pasă de ideologii sau de regimuri dictatoriale: ea are o iubire de trăit, mare, infinită, așa cum este orice iubire adolescentină, ce explodează de viață și senzualitate. Infinitului de dorințe și de iubire al Monei i se opune lumea limitată, dar atotputernică, a cenzurii, cu prezența permanentă a informatorilor, a amenințărilor voalate, dar cu atât mai terifiante, pe care „sistemul” o construise pentru a desăvârși „omul nou, multilateral dezvoltat”. Când însăși iubirea este viciată de demonul îndoielii sădit de acest sistem, Mona îi contrapune absurdului acestei intruziuni extinse până în cea mai intimă fibră a ființei sale, un ideal: un tren ce îi va schimba viața, trenul care o va duce departe de „țara aia nebună, alinată de curbura Carpaților și scăldată de apele verzi ale Mării Negre” într-o altă țară, una liberă.

Ce descoperă Mona a fi în mod ironic absurd, după împlinirea visului ei de a evada într-o lume fără dictatură comunistă, este faptul că libertatea nu înseamnă lipsa unei dictaturi: persoanele caritabile, Ron și Gladys, care constituie sponsorii ce îi vor garanta întreținerea ca azilant politic în America sunt, de fapt, robii altor ideologii, care își vor face un ideal din convertirea Monei. De bună voie sau…

„La televizor se dau știri despre bombardarea unei clinici pentru avorturi de cei pe care prezentatoarea îi numește „activiști pro-viață”. Explozia, spune zâmbind prezentatoarea excesiv machiată, ca și cum ar anunța construirea unei noi școli sau sosirea echinocțiului de primăvară, a dus la moartea unui doctor și la rănirea gravă a mai multor asistente medicale și a altor membri ai personalului clinicii. Cum ne uităm la știri în sufragerie, Ron și Gladys se uită unul la celălalt cu o privire ciudată, aproape un zâmbet. Expresia „activiști pro-viață”, în asociere cu atacul de la clinică, uciderea și rănirea unor oameni, mă lasă fără replică. Mă întreb ce apucau să facă în America oamenii care nu sunt „activiști pro-viață”?”

Cu un umor și un sentiment al vieții care salvează romanul de la a fi o negură asfixiantă și acaparatoare, Mona ne dezvăluie avatarul emigrării sale, animate de o unică dorință: de a nu ceda disperării, sentimentului de dezrădăcinare. La final, când simte că acest pericol a trecut, după atingerea unei anume stabilități personale și profesionale pe tărâm american, realizează că, de fapt, adevărata dorință e alta, mult mai adânc înrădăcinată în ea, undeva între suflet și inimă: revederea fostei ei mari iubiri.

Finalul cărții, descris într-o manieră atât de expresivă încât pare o transpunere aproape cinematografică, este despre această regăsire: un final deschis multor posibilități, pe care fiecare și le poate închipui după cum dorește, dar încărcat de emoție și de sensuri.

Am cunoscut în Trenul Domnicăi Rădulescu tot sensul și non-sensul trăit sau doar intuit în vremea lui Ceaușescu, filtrat acum prin lentila maturității. E adevărat că, în calitate de (tânără) trăitoare a acelor vremuri s-ar putea să reverberez într-un mod anume la evocările semi-biografice ale autoarei, cum probabil că ar face-o orice om din generația mea, spre deosebire de cei care nu au cunoscut direct regimul Ceaușescu. Însă acum am echilibrul de a nu (mai) considera că acea parte a vremurilor pe care le-am trăit a fost o eroare. Nimic din ce trăim nu este o eroare: este exact ceea ce trebuie să ni se întâmple, atât nouă, ca oameni, cât și nouă, ca popoare. Și dacă învățăm ceva din ce am trăit sau istoria nu se mai repetă, atunci nu am trăit degeaba: rostul s-a împlinit.

Domnica Rădulescu, „Trenul de Trieste”, Editura Tritonic, anul publicării: 2008, nr. pagini: 257, traducere: Oana Durican


Cartea este disponibilă pe:

libhumanitas.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here