În Culori ectopice, Noemina Câmpean propune un univers care stă sub zodia traumei, străbătut de distorsionări ale realității, ale conștiinței sau ale corpului. Ectopia urmărește, în cadrul volumului de față, o poziție anormală a corpurilor aflate într-o permanentă tensiune a absenței și a imposibilității regăsirii, a identităților fluide, a (re)descoperirii propriei interiorități sfâșiate de contradicții. În toate acestea, trecutul se răsfrânge sub forma unor urme/forme de trăire intensă și contradictorie.
După mărturisirile autoarei, cartea este structurată sub forma unui jurnal poetic configurat în 99 de secvențe care, fiecare în parte, dezvăluie o întâmplare, o mărturisire, o experiență sau o încercare de regăsire a unei stabilități, în parcursul traumatic al trecerii prin boală. Radiografii interioare ale încercării de a comunica și a se comunica sunt majoritatea acestor texte mai lungi sau mai scurte, în care discursul confesiv, străbătut pe alocuri de o cerebralitate tăioasă, se îmbină cu secvențe de reflexivitate amară, cu descrieri detaliate ale corpului suferind sau ale ștergerii oricăror granițe între interiorul incert, confuz sau fisurat, și un exterior repulsiv, strident și zgomotos. Toate acestea, uneori, sunt străbătute de o atmosferă halucinantă, care dinamizează latura insolită a seriei de experiențe biografice. De aceea, am avut senzația că Noemina practică parcă o poezie ,,alogică”, teoretizată de Hugo Friedrich, în care predomină conținuturile somnambule, halucinante.
Pe parcurs, o tensiune onirică atenuează toată cruzimea unor gesturi desprinse dintr-o coregrafie a delirului și a pierderii de sine. Apropierea de celălalt semnifică o luptă permanentă, o contorsiune corporală desprinsă dintr-un tablou absurd:
,,când ochiul meu se va stinge/ în gaura de șarpe/ îți va privi/ genunchiul scurtat” (1).
Această tensiune a inadaptării, a respingerii celuilalt se manifestă în cadrul unei distanțări continue care interpune ziduri sau tăceri între chipuri, care creează o sincopă între simțuri și dezvăluie falia adâncă dintre două trupuri a căror distanțare devine aproape viscerală. Se resimte o anumită incompatibilitate care creează ruptura, nepotrivirea, dezolarea oricăror gesturi sau încercări de apropiere:
,,M-am așezat ghem în spatele tău./ Trupul tău a gemut în mine; scârbită./ Deși nu ar trebui să mă pronunț, o voi face./ Sunt doi pereți între noi și în poezie./ E limbajul meu și e limba ta./ Sunt doi pereți care/ nu ar fi trebuit să se amestece niciodată” (3).
Textul dezvăluie dimensiunea unei feminități marcate de fragilitate și de un aer de mefiență vizavi de trăinicia oricăror legături afective, în cadrul conștientizării unei corporalități crepusculare. Se declanșează, astfel, senzația unui corp apăsat de trecerea timpului, de urmările unor apropieri erotice, incomplete, de incompatibilitatea între sensibilitate și concretul mult prea brutalizat:
,,corpul meu miroase a haine uscate la soare/ odată ajuns la bătrânețe/ corpul meu nu valorează mare lucru/ visele avute pe canapea nu sunt aceleași/ cu visele avute în pat/ uitându-te la oasele piciorului meu/ înveți anatomia corpului uman/ apoi, cu tălpile umede de saliva ta/ alunec pe parchet și îmi pierd echilibrul” (27).
La un moment dat, transpare, în cadrul confesiunii, o latură dionisiacă, profund marcată de un iz melancolic, și izvorâtă din aceeași angoasă care generează revolta interioară și incită simțurile să devină atente la sunetul de diapazon al ororii permanentizate: ,,manifestul meu dionisiac/ glas al neputinței/ cântec al ororii tăcute”. Chiar și atunci când se află în miezul lucrurilor, un fel de epicentru al traumei, predomină aceeași senzație de inconsistență, de gol existențial. Întoarcerea la condiția impersonală semnifică intrarea într-un anonimat benefic, necesar supraviețuirii:
,,desigur, sunt în miezul lucrurilor/ dar pot vedea prea puține/ tastatura calculatorului țipă disperată, nostalgică/ vrea să se întoarcă la condiția impersonală/ a mașinii de scris” (13).
Cadrele existențiale surprind o realitate domestică ieșită din tiparele normalității, în care simțirile contradictorii își generează propria lor normalitate crispată:
,,în ziua de 28 aprilie papagalul galben a murit portoujours/ cu pleoapa pe jumătate închisă peste ochiul roșu/ cu aripile despănate/ exact în acea zi/ biblioteca a adăpostit un număr mai mare de șoareci/ loboda roșie a dat supei culoarea roz/ sacoul alb s-a banalizat/ cred că moartă aș simți mai bine/ iar ectopia s-a uitat pe sine/ mulțumindu-se ireversibil de stadiul atins/ eu m-aș simți moartă” (7).
Trecând de la un discurs care vizează, după cum am văzut, accente insolite, la unul prozaic, volumul Noeminei Câmpean dezvăluie, cu o franchețe crispată uneori, un univers al contrastelor afective, al confruntării cu propriile angoase care te înconjoară precum zidurile unui labirint nesfârșit.
Noemina Câmpean, Culori ectopice, Editura Eikon, anul publicării: 2022, nr. pagini: 120
Puteţi cumpăra cartea de la:
Fotografie reprezentativă: Isham Fernandez / Unsplash (crop)
scrie un comentariu