librariadelfin.ro

Așa cum, geometric, trei puncte determină un plan, tot astfel, literar, trei personaje (Antoine Duris, Mathilde și Camille) sunt cele trei puncte ale planului acestui tablou delicat, reprezentat de romanul lui David Foenkinos, „Către frumusețe”.

Încărcat de lumini și umbre, cu tușe groase, de oroare și grotesc, dar și linii fine, de încântare și inefabil, precum picturile lui Modigliani, romanul lui Foenkinos ne poartă printre diferitele grade ale frumuseții, de la absența până la sublimul ei, cu convingerea că arta și magia ei pot tămădui lumea de rău.

Când Antoine Duris, reputat profesor la Academia de Bele-Arte din Lyon dispare din propria viață socială, alegând cenușiul unei existenţe cvasi-anonime, ca paznic de sală în muzeul Orsay, toată lumea este, paradoxal, și mai interesată de persoana lui. Antoine realizează că „viața socială nu se oprește niciodată și că devenea aproape imposibil să te strecori printre picăturile ploii umane”.

Fragmentat și disipat în propria persoană, incapabil să își găsească traiectoria, fugind de sine înspre nicăieri, Antoine Duris se refugiază în contemplarea operelor de artă ale muzeului, imersat, la exterior, într-o oază de splendoare, dar măcinat, în adâncuri, de umbre sufocante, imposibil de reprezentat.

„Va fi oare vreodată în stare să le explice apropiaților săi ce simțea? N-avea nicio idee despre durata acestei paranteze. Era vorba despre un timp autonom, nesupus dorinței, ori voinței. Corpul își stăpânea singur regatul, un regat al emoțiilor şi al duratei pe care se întindeau necazurile.”

Care este determinantul acestei paranteze existențiale, al acestei declasări auto-impuse? În timp ce toţi apropiaţii săi îşi pun această întrebare, încercând să spargă cercul de tăcere cu care Antoine s-a înconjurat, personajele lui Modigliani îl privesc cu căldură şi înţelegere, absorbindu-l în lumea magică a frumosului, fără întrebări şi fără judecăţi.

Gravitând în jurul frumuseţii imateriale a artei, Antoine va avea puterea ca, împreună cu Mathilde, să exorcizeze răul din propria conştiinţă: obsesia culpei nerostite, plasarea „în afara subiectului” a unui tânăr talent aflat pe buza prăpastiei dintre viaţă şi moarte. Va descoperi că între umbră şi lumină se interpun şapte etaje. Exact acelea pe care Camille le-a parcurs în traiectoria ei către nefiinţă, singura capabilă să-i aline suferinţa interioară.  

Cât de complicat părea totul, să-ţi alegi locul undeva între erori şi oroare, să alegi moartea sau supravieţuirea. Rătăciri fără număr. Antoine încă şovăia. Se simţea neputincios în faţa doliului acestei femei. În cele din urmă, se ridică şi se apropie de ea. Îi atinse uşor umărul, aşa cum făcuse şi cu umărul fiicei ei; prin acest gest identic, viaţa va putea cu siguranţă să meargă mai departe.”

Celebrând talentul lui Camille, tragedia se va transforma în sublim, graţie puterii terapeutice a artei. Dincolo de nefiinţă, Camille va reînvia, prin propriile picturi, în conştiinţa celor dragi, ca o sugestie că lumea poate fi salvată prin frumos.

„Acum, Antoine Duris stătea singur în mijlocul galeriei. Încântare, da, acesta era sentimentul care-l copleşea. Se apropie de un desen pe care-l iubea în mod special. Un autoportret al lui Camille. O privi drept în ochi, îi şopti câteva vorbe, aşa cum făcuse în câteva rânduri cu Jeanne Hébuterne. Simţi atunci cum o adiere îi trece prin dreptul feţei, ca o mângâiere.

David Foenkinos, „Către frumusețe”, Editura Humanitas fiction, anul publicării: 2020, nr. pagini: 232, traducere: Daniel Nicolescu


Puteţi cumpăra cartea de la:


Fotografie reprezentativă de Eric Park pe Unsplash

libris.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here