libris.ro

Doctor în drept internaţional la Jena, în Germania, Bogislav Tilka, alias Gerhard Velburg, este mobilizat ca rezervist şi ulterior trimis pe frontul de est, în România.

Este sfârşitul anului 1916, când soldatul Velburg ajunge la Craiova, după vreo patru zile de mers cu trenul, şi este marcat de contrastul local, de palatele negustorilor şi colibele jalnice ale proletarilor, precum şi de pavajul rudimentar peste care, însă, treceau droşti cu roţi de cauciuc. „Semn de nobleţe, de!” conchide scurt Gerhard Velburg, care se dovedeşte un foarte fin observator al locurilor şi al oamenilor, înarmat cu o curiozitate peste medie şi cu o mentalitate civilizatoare neafectată de emfază.

Velburg oferă imaginea unui tip mai degrabă corect, cinstit, echilibrat, cu simţul datoriei faţă de propria ţară, decât al unuia dornic de căpătuială. Ar fi fost şi riscul acesta, mai ales că autorul acestui jurnal nu se fereşte să ofere exemple în acest sens dintre camarazii săi, pe care războiul, cel puţin deocamdată, nu îi trimite în linia întâi, ci în spatele frontului, în tranşeele dulci ale administraţiei.

De la Craiova, cu o trecere de câteva zile prin Bucureşti, Velburg ajunge la Feteşti, unde-şi va petrece cea mai mare parte a stagiului, cu sarcinile de a controla trecerea fluviului şi de a înregistra în documente populaţia din regiune. Când vremea o impune, este trimis chiar şi la deszăpezirea căii ferate, episod pe care îl descrie cu talent de romancier, cum de altfel îi reuşeşte în foarte multe fragmente din această carte, pe care a dat-o la publicat în 1930 şi, foarte probabil, a lucrat-o cu atenţie după revenirea în Germania. 

Jurnalul este extrem de bine scris, la limita autoficţiunii, cu personaje atent creionate, unele dintre ele chiar memorabile, cum ar fi pastorul evanghelic – bun prieten cu Velburg – Franta Sindig. Multe momente sunt amuzante, altele de-a dreptul şocante, însă parcă pe toate autorul jurnalului ştie să le „taie” ca un foarte bun autor de proză scurtă, fără a se implica prea tare emoţional.

„Nu departe de adăpostul nostru, pe malul apei, vedem azi în zori o cruce mică. Ieri nu era. E îngropat acolo un copil de refugiaţi care a murit azi-noapte. Născut şi răposat în căruţă şi culcat tot lângă căruţă spre odihnă veşnică!”

Surprinzătoare pentru un jurnal, aceste tăieturi sunt de înţeles pentru un militar, fie el şi rezervist, dar nu un oarecare: Tilka (Velburg) a ajuns cunoscut pentru mai multe manuale de drept internaţional, dar şi pentru o monografie a ocupaţiei germane din România în timpul primei conflagraţii mondiale. Aşadar, se presupune că era bine pus la punct cu limitele cenzurii. Pe deasupra, mai şi trimitea corespondenţe pentru presa din Germania, care erau la rândul lor cenzurate (uneori, şi în România, şi în Germania). Tot aici sunt tentat să încadrez şi dorinţa repetat exprimată de a ajunge în sfârşit pe frontul adevărat, de a lupta pentru propria ţară, pe care autorul o îmbracă în conştiinţa datoriei şi nu în realitatea ceva mai concretă că scriitura sa avea să fie văzută de autorităţi.

Totuşi, jurnalul nu este deloc unul comod ori, cum ar veni, călduţ – o carte doar să fie, să se adauge la indexul unui jurist. Practicând aceeaşi tăietură de care povesteam mai devreme, Velburg ştie să fie ironic cu autorităţile din ţara sa: „Fiscul din Jena mă avertizează oficial că am o restanţă de şaptezeci şi cinci de pfenigi. Pentru asta lipeşte pe plic un timbru de cincisprezece pfenigi”. Nu continuă cu o amplificare a ironiei, ci trece mai departe, spre alte întâmplări. În mod egal, este critic cu autorităţile române: „La primărie e veselie mare. De câte ori te duci acolo, găseşti ceva de băut, fie ţuică, băutura naţională românească, fie coniac. Birourile sunt adesea atât de îmbibate de alcool şi duhnesc atât de tare, încât nu ştii dacă te afli într-o instituţie publică sau la cârciumă”. La fel, ceva mai târziu, va fi cu doamnele ori domnişoarele din Bucureşti, care, în ciuda durităţii vremurilor, nu uită de modă şi poartă cizme foarte scumpe, pe care Velburg crede că nici femeile din Germania nu şi le permit.

De altfel, rezervistul are mereu în minte o comparaţie logică între locurile pline de contraste în care se află şi ţara sa natală. Iar impresia de ansamblu este că România are un fond bun, cu oameni harnici şi ospitalieri (câtă mâncare i se serveşte cuceritorului în ciuda penuriei din acei ani!), însă pare necondusă, neadministrată.

„În cele din urmă m-am convins că românii sunt un popor bun la suflet şi cumsecade. Au un fond bun, iar ţării i se poate prevedea un viitor strălucit. Înclinaţia spre minciună şi mituire este rezultatul opresiunii seculare a otomanilor şi a grecilor fanarioţi.”

Am rămas în minte cu modul în care rezumă Velburg situaţia: România, un câmp neîngrijit, plin de bălării, iar Germania, o grădină de la o margine la alta, îngrijită cu mare atenţie. Şi sunt multe alte lucruri către care îţi fuge mintea citindu-l pe Velburg, a cărui scriitură este ataşantă şi nu doar din momentul în care îşi dovedeşte empatia faţă de românii uluiţi să vadă că se strâng până şi clopotele bisericilor pentru a se face muniţie de război. Poate aş mai aminti doar o idee către care curge textul la un moment dat, de fapt o discuţie între cei chemaţi sub arme, despre cine este erou şi de ce. O idee la fel de actuală ca multe altele din această carte, scrisă acum 100 de ani:

„Erou nu este nici servantul pe care îl nimereşte o bombă, nici soldatul care nu merge de bunăvoie în tranşee şi pe care îl surprinde o grenadă dormind, nici doctorul care moare de o infecţie. Nu sunt nici mai mult, nici mai puţin eroi decât cei care mor în vremuri de pace.”

Am avut deseori senzaţia că jurnalul lui Gerhard Velburg, tradus excepţional de Ştefan Colceriu (ale cărui note introductive şi de subsol sunt extrem de atente şi de preţioase), are multe cârlige pentru scenarii de film. Foarte multe secvenţe memorabile, câteva personaje pitoreşti şi o pastă de evenimente şi replici, imagini ale unor timpuri care, deşi au trecut, au rămas în felul de a fi al locurilor şi al oamenilor. O carte cu esenţă despre cum unele lucruri nu s-au schimbat nici în 100 de ani şi nu se vor schimba niciodată.

Gerhard Velburg, „În spatele frontului. Marele război aşa cum l-am văzut eu; decembrie 1916 – iunie 1918. Însemnările unui soldat german în România ocupată”, Editura Humanitas, 2018, 353 de pagini, traducere din germană, introducere şi note de Ştefan Colceriu


Carte disponibilă pe elefant.ro, libris.ro, carturesti.ro, cartepedia.ro şi pe site-ul editurii.

elefant.ro

5 COMENTARII

  1. Mulțumim pentru recenzie.Printre preferințele mele în materie de lectură, proza de război și memorialistica sunt în fruntea topului 🙂 La următoarea achiziție de carte voi include și titlul acesta. Pe mine m-ați convins 🙂

    • Colecţia aceasta de memorialistică de la Humanitas este una dintre preferatele mele. Mă bucur că v-am convins. Sper să citiţi cartea, chiar merită.

  2. Rarerori mi s-a întâmplat ca după ce am citit o carte de genul acesta să mă cuprindă așa un sentiment de nostalgie, de regret că s-a terminat….O carte excepțională, un autor care scrutează lumea în mijlocul căreia își trăiește o perioadă a vieții, de cele mai multe ori cu seriozitate și, pe alocuri, cu ochii încrețiți a zâmbet, căci ironiile sau simțul umorului nu-i lipsesc defel.
    Chiar de la începutul lecturii am avut impresia că naratorul -personaj seamănă într-o oarecare măsură cu unul dintre personajele literaturii române și abia pe la finalul cărții mi-am dat seama care e acela…Nimeni altul decât personajul sadovenian –Paul de Marenne- abatele francez de la curtea Regelui Soare, care tranzitează Moldova în toamna lui 1679…
    Deși contextul e cu totul diferit, intervalul de timp considerabil, iar raportul dintre realitate și ficțiune evident altul,și naratorul-personaj din însemnările lui Gerhard Velburg, aidoma abatelui de Marenne, se declară pe parcursul șederii sale în România, în pofida tuturor contrastelor pe care le observă aici, un iubitor al românilor, un om care prețuiește încrederea, pretenia,loialitatea. Fire sensibilă, iubitoare de frumos notează cu același interes informații despre frumusețea locurilor, despre evenimente culturale, despre spectacole teatrale,despre prelegerile de la Universitatea de etapă din București.
    Nu uită însă niciodată să menționeze – cu același sentiment de satisfacție pe care numai un gurmand poate să-l aibă  – bunătățile care i se oferă la masă: friptură de rață cu cartofi,ardei umpluți,supă cu tăieței,ciorbă de pui și friptură cu salată de castraveți, mâncare vânătorească,colțunași,friptură de gâscă, plăcintă cu ceapă și multe altele, dar și alcoolul :“să dăm pe gât o țuică trăsnet”, bucurându-se de dulceața vinului și a șampaniei românești “ca să nu le uităm niciodată gustul”, de vinul de Drăgășani, de berea minunată, de „delicioasa” și , „strașnica” bere de Bragadiru.
    Lăsând la o parte excepționala valoare istorică a cărții, cu mărturii impresionante din timpul Primului Război Mondial, ar mai fi de adăugat aici și faptul că ochiul atent al scriitorului se oprește și asupra portului popular, asupra obiceiurilor locului, asupra interioarelor caselor românești.
    Bun cunoscător al sufletului omenesc declară – culmea! – că nu poate da un verdict final în privința preferinței pentru românce sau nemțoaice,subliniind totuși că „româncele mai pot învăța multe de la nemțoaice,calități pe care româncele nu le au și care pentru un bărbat nu sunt de neglijat”.Deși sesizează faptul că ai săi camarazi au “soții de împrumut” dezvăluie despre relația cu Sofia prea puține lucruri,lăsând impresia că în cazul său rațiunea învinge pasiunea și, spre suprinderea personală, în finalul cărții deduc că nu îi era tocmai indiferentă, dovadă că își leagă strâns de plăcuțele de identificare mărțișorul primit de la ea…
    Uimitoare mi se pare a fi radiografia pe care o face Gerhard Velburg lumii sătești, dar și lumii bucureștene și nu poți să nu sesizezi faptul că,deși au trecut atâția ani peste noi, cei care locuim pe aceste meleaguri, nimic esențial nu s-a schimbat.Mita, consumul de alcool, statul degeaba, lipsa igienei –cu deja celebra periuță de dinți – domină peisajul românesc.
    “În spatele frontului” e,cu siguranță, o carte de suflet, pe care n-o poți uita prea ușor…

    • Excelentă cronica. 🙂 Eu când am amintit despre cum a “tăiat” Velburg pe ici, pe colo, m-am gândit în primul rând la felul în care s-a ocolit pe sine şi nu a dezvăluit mai nimic despre propriile pasiuni (a se citi amoruri) din anii aceia. Militar fiind, e imposibil să nu fi fost abordat cu vreo glumă de camarazi, imposibil să nu fi asistat la discuţii despre femei, la care să-i fie solicitată “contribuţia”. Iar el a pozat în delicat la acest capitol. De iertat.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here